Tag Archives: bogdan cosa

Black Glass: partea I, cap. 2

          

 

             2. I think about you everyday.

 

 

            Timpul trecea în defavoarea tuturor, ca-ntotdeauna, dar mai ales în defavoarea celor ca mine, care-și trăiau atunci ultimele zile ale adevăratei și neimportantei tinereți, și eu realizasem asta într-un moment de maximă tensiune gospodărească, după ce-am înjurat cele două ouă care s-au rostogolit de pe masă pe linoleumul din bucătărie când, pe la prânz, încercasem să fac o nenorocită de omletă. N-am fost niciodată zgârcit sau mânios din pricina nimicurilor, dar când strici ceva și în urmă rămâne un jeg încleiat, oricât ai fi de calm, îți stă ciuda-n gât. Problema era că nu mai aveam nici ouă, nici starea potrivită ca să ies și să cumpăr altceva de mâncare, așa că nu-mi rămăsese decât să încălzesc un castron cu supă.

În timp ce mâncam la biroul meu negru, mi-am spus încă o dată că de unde n-am fost un tip prea vesel niciodată, sau prea afabil, începusem să mă cam duc la fund și nu vedeam de unde s-o apuc ca s-o pot drege. Mă-ntrebam mut de ce rămăsesem doar cu drumul lent și la vale. Acum pot explica clar, dar atunci îmi veneau gândurile vag, se ștergeau de mine cum mă ștergeam eu pe haină de varul verzui pe care-l luam în umeri și-n coate când coboram și urcam pe scările putrede în mansardă. Varul uscat nu înghețase, așa că m-am gândit atunci s-arunc de sus niște găleți cu apă, să fac o încăpere-iglu, dar nu mai aveam decât pe fundul bidonului, pentru nevoi personale; pentru mâțe, topeam zăpadă.

            Nu era, deci, nimic complicat, nu aveam nimic de descâlcit, dimpotrivă; viața mea se simplificase uimitor în ultimele luni: după douăzeci de ani terminasem cu școlile, eram calificat, lucram cu acte de-acasă și-o făceam bucuros mediocru, fără remușcări, iar viața mea, din punctul ăsta de vedere, nu era deloc rea. Renunțasem la poker și la orice alt joc de noroc din primăvară și nu mai stăteam cu frica-n spate că s-ar putea duce totul de râpă. În martie fusese introdus impozitul pe câștigurile din jocuri de noroc online, așa că nu mai renta decât dacă învârteai sute de mii, ceea ce, nu era cazul. Totul se terminase deja, iar asta, cumva, îmi dădea satisfacția că ieșisem simplu și curat, că nu mai trebuise să dezleg firele înodate ale fiscalității, ci fusese suficient să le tai și să ascund ghemul. Aveam ceva bani puși deoparte, chiria pe care o plăteam pentru mansarda din strada Sfinților era infimă, iar imobilul figura ca fiind debranșat de la curent, deși, prin panoul antic de siguranță mai trecea câte un fior electric. Îl simțeam, ca orice altceva din casa aia, era organic – atunci când aprindeam al doilea bec, o veioză, circuitele păreau să împingă ardelenește albinele amorțite peste iarnă în pereții umpluți cu stufăriș. Apa fusese sistată și ea până la remedierea defecțiunilor, Internet aveam de la Primăria Capitalei și de la tatăl nostru care e în ceruri și care, de acolo, îngăduie Wi-Fi și peste Cartierul Armenesc, așa că mă mulțumeam cu un salariu nemeritat și mizer de cercetător al unui Institut, refuzând orice altă colaborare pentru a nu mai avea de a face cu oameni și mutre noi.

O dată pe săptămână îmi permiteam să umblu la contul secret și să îmi fac poftele. Atunci transferam câțiva euro și pariam pe curse, privind în monitorul laptopului cum ogarul pe care mizasem ratează o ieșire din curbă sau cum, dimpotrivă, pe ultima lungime aleargă fără să mai simtă răsuflarea din urmă a vreunui adversar, fin, cu coapsele lucind în bătaia reflectoarelor, rămânând uneori mai bine de două secunde blocat în imaginea transmisă live cu labele din față formând, îndoite pe pământ, un unghi ascuțit, în timp ce labele din spate le depășeau cu o centime în aer. Rareori aveam o dispoziție mai bună decât cea din timpul curselor când totul se termina, iar în momente ca acelea nu mă împotriveam să ies și să mă plimb pe străduțe până când crivățul iernii sudice mă obosea și mă făcea să caut barul proxim în care să intru, să-mi amintesc și să cad într-o fadă reverie în timp ce curentul cald și umed de lângă ușa toaletei să-mi înfioare umerii precum autumnalul băltăreț.

 

            Cu familia întrețineam o flacără plăpândă, de exemplu, în caz de boală la pat. Îmi vizitam tatăl de câteva ori pe an, de Crăciun stăteam trei zile la el, la fel se-ntâmpla și vara, când mergeam împreună la țară, unde aveam noi o casă construită mai demult, când eram încă mic, dar la care ajutasem și eu – căram cărămidă, beri, dădeam la mână, treburi de copil care mergea în clasa-ntâi din toamnă, nu prea grele, în general treburi prin care tatăl meu arăta autoritatea pe care-o avea în fața mea ca să-i facă invidioși pe frații lui – fără excepție, niște bețivi idioți. Acolo făceam vișinată, afinată, țuică, mai tăiam lemne, în general ne prefăceam ocupați, dar ne mișcam destul de lejer, nu cumva să terminăm mai repede și să ne prindă seara liberi sau prea puțin obosiți.

În rest, treceam pe la el mai mult din rușine, stăteam o după-amiază, îl ajutam să repare câte ceva, să dea jos mucegaiul din debara sau să curețe pânza de paianjen, apoi se făcea seară și ne ocupam timpul cu mâncatul, pentru ca dimineață să plec cu primul tren. Nu aveam prea multe să ne spunem, nu fusese părintele preferat și, slavă Domnului, nu încerca să repare asta acum, menținând astfel situațiile penibile la un nivel suportabil. Ridicam din când în când ochii unul la celălalt sau în farfuria vecină, să vedem cât mai durează, calibrându-ne viteza cu care-nghițeam. N-aveam niciunul realizări despre care merită vorbit, nu aveam pasiuni comune, nu aveam pasiuni, în general, căci moștenisem asta de la el. Nu ne interesa părerea celuilalt în legătură cu nimic, mâncam tăcuți, mulțumiți fiecare de decența celuilalt, apoi ciocneam un pahar de coniac diluat și dulceag, cum îl bea el, și ne duceam fiecare în camera lui. El se uita la documentare despre pești mari, bărbătești, și își termina coniacul cu un acvariu virtual în față, în timp ce eu stăteam crăcit pe canapeaua extensibilă și mă uitam la snooker sau la sporturi occidentale din lipsă de curiozitate pentru altceva, din lipsă de energie pentru filme sau emisiuni în care trebuia să urmăresc o discuție care n-avea de-a face cu viața mea.

            Camera din Codlea copilăriei mele arăta de parcă familia noastră ar fi avut un băiat care murise subit la șaisprezece ani, cameră pe care el o preluase ca dormitor și în care tata dosea temporar câte-un vas de expansiune sau un hidrofor, cutia de la noul televizor LCD Samsung cu diagonala de 1 metru și, de fiecare dată, hainele bune de iarnă, aruncate de-a valma pe fotoliu. Patul întins mereu, draperiile trase, un autocolant pe ușa dulapului cu I love London, pe care dădusem o șapcă de bani când venise moda; echipamentul complet a lui Liverpool din anul în care câștigaseră finala cu AC Milan la penalty-uri, după ce reveniseră de la 0-3 în a doua repriză, ambele kit-uri, cel roșu, în care jucau acasă, și cel alb cu verde, pentru deplasări, înrămate sub sticla prăfuită și atârnate pe peretele fără mobilă, fără geam și fără ușă, atârnate pe peretele celălalt. De asemenea, fularul You’ll never walk alone primit cadou când am împlinit cinsprezece ani de la colega de bancă Ana, care mă iubea în secret și nu se măritase cu un soldat venit din Irak încă, cum nu se mergea în Irak încă, setul de pints, din care n-am băut niciodată, cu emblema clubului suflată în culorile corespunzătoare și biscuiții de pus sub pahare. De fiecare dată când ajungeam acolo mă uitam uimit la ele de parcă aș fi intrat în camera altcuiva și, chiar dacă țineam minte fiecare detaliu, nu mai vedeam, nu înțelegeam cum s-a format acea legătură afectivă, eu nefiind niciodată microbist. Credeam pe atunci în Liverpool, în căpitanul ei Steven Gerrard și-n antrenorul Rafa Benitez ca un catolic. Ei, pentru mine, reprezentau ceva foarte abstract. Erau altceva decât fotbal, erau o dorință ascunsă de a întoarce viața la un moment dat, așa cum făcuseră bravii băieți cu AC Milan, în favoarea mea și de a o supune în văzul tuturor, după ce acești ceilalți se vor fi crezut învingători. În mod clar, nu așa gândeam atunci, dar mi-am explicat eu mult mai târziu, căutând ceva cât de cât valabil când viața nu-mi dădea, nu-mi lua, ci mă evita într-un mod în care mă jena de muream.

            În momentul acela nu exista nicio speranță, scorul era 3-0 pentru viață iar eu nu voiam  decât să treacă mai repede minutele de prelungire ale primei reprize, să intru mai repede la vestiare și să-mi spună cineva dacă mai are vreun rost să ies pe teren pentru a doua repriză.

 

            Când terminasem supa n-am fost surprins să văd că starea mea generală suferise destul de mult de pe urma acestei mici intervenții raționale. În timp ce ștergeam grăsimea cu un șervețel, astfel încât să pot folosi castronul și mai încolo, m-am gândit la prietena pe care mi-o făcusem cu un an în urmă și care, brusc, dispăruse cu totul din viața mea. La care mă gândeam toată ziua și din cauza căreia nu mai făceam nimic de luni bune.

După ce am oprit focul în sobă, că mă sufocam, m-am dezbrăcat și m-am întins pe saltea. Am tras o pătură lângă mine, benzile izolante lipite pe tocul ușii începuseră să se desprindă pentru că Matilda își băga ghearele și le zgâria, lucru pentru care lua câte-un șlap în cap, după care fugea și se-ascundea în dulap, că-mi știa de frică. N-avea rost să pun altele noi, mai bine scăpam de mâță căci dracu o desenase astfel încât să nu poată fi educată de om.

      

           3. My head is full of blckkk glsss.

           în curând…

Anunțuri

„Black Glass” (roman): partea întâi, cap. I

1.

There is nothing in my head today. (Ben Mirov)

Stăteam așa de un timp, n-aș putea spune cât era ceasul, în casă țineam mereu întuneric. Cu ochii deschiși, pe burtă, vedeam scaunul biroului mai mult vertical, fără relief. Restul mobilelor fiind negre sau de o culoare incertă, brun-închise, neprimind lumină de nicăieri, făceau parte doar dintr-un decor memorat, pe care-l știam prezent. Din când în când trecea o mașină, în general taximetriști fără frică de țigănie. Aveam geamul care dădea în stradă astupat de o pătură pe care o fixasem în lemnărie cu șipcuțe neregulate, luate la-ntâmplare din magazia de jos în prima seară în care mă instalasem, înapoi în decembrie. Auzeam clar motorul turat la curba din fața bisericii și cauciucurile începând să derapeze pe drumul îngust, apoi prin fața casei, înaintând greu pe cele două urme paralele, împingând zăpada bătătorită pe mijloc în funcție de garda la sol a mașinii. Știam, adică, atunci când trecea altceva decât un Logan. Nu era o zonă aglomerată, rareori fluxul se ridica astfel încât să devină o obișnuință acustică, să le pot pierde șirul.

Când s-a trezit Matilda, am simțit trupul mic arcuindu-se deasupra mea, apoi am auzit-o coborând de pe saltea. Pășea mărunt prin cameră, se întindea, începusem să simt frigul pe care peretele dinspre stradă îl expira. Matilda se-nvățase să doarmă ca un tampon între mine și peretele înghețat, se tolănea pe-o parte și, luând formă de seceră, îmi masca jumătatea de cap ieșită de sub plapumă. Dormeam cu o aură de sfânt negativ, căci era o maidaneză neagră, puiuț încă. Nu prea ne-nțelegeam, nici cu mă-sa nu ne-nțelegeam, dormea ca o vită pe dulap, sus, unde era mai cald, nu ne folosea la nimic. Le găsisem acolo când m-am mutat, mai era una pe care am alungat-o și doi pui care-au murit de frig sau au fost mâncați de dihănii. Era o iarnă grea, se scria că nu mai ninsese atât din ’57.

M-am ridicat și am aprins focul în sobă, foloseam o lumânare. Mi-am luat un pulover peste helanca în care dormisem, mi-am trosnit degetele și-am suflat în pumni să mă-ncălzesc. Pe un colț de saltea, peste plapumă, încercam să dezleg șireturile înnodate. Mă simțeam stupid și sărit într-un mod neștiut până atunci. Vântul începuse să sufle, și eu, cum stăteam la marginea intersecției, eram primul care-l auzeam în acoperișul de tablă. Știam că afară e rău, că-s douăzeci de grade sub zero, dar soba avea să se-ncingă căci gazul șuiera printre dinții de metal ai arzătorului de 800 la putere maximă.

Încălțat, prin ciorapii de lână, încercam să-mi scarpin o eczemă care-mi apăruse sub gleznă. Era primul gând lucid din ziua aceea, prima plăcere, dar începuse repede a mă mânca pielea peste tot și m-am gândit c-ar trebui să mă spăl. Am ridicat de tortiță bidonul de apă la 11 litri și, după ce-am luat o gură, l-am dus lângă sobă. Mi-a venit subit să mă piș. Am pus pe mine halatul flaușat cu care o scosesem pe maică-mea din spital, pe care l-am sustras apoi fiind unicul fiu, și-am coborât ținându-mă atent de balustradă. Încercam să văd unde calc, să nu alunec, dracu, să-mi rup ceva, pentru că scările erau bombate de o gheață groasă, negricioasă de când se spărseseră țevile de apă și mă inundasem. Fusese neplăcut și-a rămas o vreme așa, până m-am obișnuit.

Ușa ce dădea spre curte, dintr-o tablă mai groasă, avea geamuri cu grilaj în partea de sus, dar nu ținea mare lucru, că viscolul băga zăpadă pe unde-ar fi trebuit să se-mbine frumos, elegant. La fel și sus, în cameră, la geamurile care nu erau duble. Așa era construită casa asta, care fusese pe vremuri bordeiul slugilor marelui general Magheru, cu reședința vizavi, în vremurile noastre cu geamuri sparte dar păzită asiduu de către bărbați la șaizeci de ani, răbdători, așteptând încă un an sau doi pentru a putea ieși în tihnă la pensie.

Zăvorul prindea o pojghiță în nopțile mai geroase, așa că a trebuit să urc după lampa cu gaz și să o topesc împrejur, apoi să trag de o mânecă mai groasă și să împing rapid astfel încât să nu-mi frig podul palmei sau degetele; aș fi putut aștepta până se răcește puțin, dar mereu făceam pe mine. Pentru că ninsese mult, iar ușa se deschidea în afară, am reușit s-o împing doar de-o palmă, cât să n-o piș, după care am urcat dârdâind și mi-am lipit mâinile de sobă. Nu țin minte să mă fi gândit la ceva anume, vedeam doar cum vântul, imediat ce treceau de paravanul ușii, împrăștia stropii care-ncotro.

Când m-am dus în bucătărie să caut o cratiță, Matilda s-a frecat de picioarele mele și a luat-o pe scări, avea ea jos o spărtură prin care îi încăpea capul. Erau rare momentele când îndrăznea asta, îi era frică de restul casei, în aripa stângă nici nu călcase vreodată. Era frig peste tot oricum, iar ea ieșea fix ca mine, după același orar, când nu mai putea. Mă-sa obișnuia să dispară câte două zile, așa am găsit-o întinsă mai târziu, în primăvară, lângă un trotuar, și mi s-a făcut un pic milă, un pic scârbă că putregaiul ăla stătuse o jumătate de an în aceeași cameră cu mine.

Montasem un scăunel pliant din lemn, înalt de vreo douăzeci, pe care pusesem lighenașul. În casa aia toate lucrurile erau mici, înguste și neîndemânoase, era tot ce permitea spațiul, mai ales în momentul în care am fost nevoit să mă strâng într-o singură cameră, cea mai mică. M-am spălat repede până la brâu și pe cap, apoi m-am uscat. Acolo, dacă stăteai în picioare lângă sobă, nu era chiar așa rău. Mi-am scos pantalonii și chiloții și, în apa cleioasă de la șampon, mi-am spălat curul, care nu încăpea în lighean, apoi picioarele, care de-asemenea. M-am uscat rapid cu un prosop curat, apoi am șters scăunelul și zoaiele de pe jos, mi-am pus haine curate, un fes, și-am ieșit să vărs apa. Am împins ușa mai voinic parcă, am clătit ligheanul cu doi pumni de zăpadă aleasă cu grijă de pe lângă temelie, apoi am urcat în bucătărie și-am dat drumul la radio. Începea să se-ncălzească și-acolo, lăsasem aragazul pornit.

Am pus un ibric să se-nfierbânte și m-am spălat pe dinți lângă mormanul de vase înghețate. Nu curgea apă de vreo săptămână, crăpaseră toate țevile, de la sifonul chiuvetei la canalizare și de sub robinet până jos, afară, la contor. Iar care nu crăpaseră, erau bocnă oricum, pentru că la bucătărie nu era geam, ci placaj fixat cu silicon, și noaptea, orice-aș fi făcut, o scăpam sub zero grade. De la oale cu mâncare la pastă de dinți și șampon, tot ce conta țineam în frigider să nu-nghețe.

Nu puteam folosi baia, așa că mutasem oglinda în bucătărie, unde mai aveam treabă. Astfel, în timp ce-mi clăteam gura, obișnuiam să mă privesc jenat de situație. Apoi mă uitam în plan secund. În spatele meu, pe perete, stăteau ordonate cutiile de paste. Ceva mi-a sunat diferit în dimineața aceea și-am făcut un efort: eram ca-ntr-un tablou pe care-l văzusem la o galerie de artă. Intrasem fără motiv cu o zi în urmă și-am văzut numai leșinături și avangardă. În fața unei singure picturi m-am oprit la ieșire, eu, nemișcat în fața artei figurative: un bărbat subțire, tras la față, aranjându-și nodul cravatei în oglindă, cu ochii de clăbuci – ăsta eram eu – , iar cutiile de paste de pe polița metalică erau zidurile dărâmate ale unei hale – asta forma adevăratul subiect al picturii. Ceva destul de facil și nevaloros ca toate lucrările expuse și, în fond, ca arta cu tematică post-industrială făcută în România, îmi zisesem, dar ceva se-ntâmplase că a rămas și-acum. Poate-mi plăcuse, deși nu știam mare lucru despre pictură și, puteam să jur cu mâna pe inimă, nu mă interesa; știam că majoritatea artiștilor sunt un fel de gunoaie lent biodegradabile, incomozi și unsuroși, cu care nu trebuie să am de-a face niciodată, încă de când am început să lucrez ca reporter corespondent pentru câteva reviste cu pretenții și avusesem neplăcerea să întâlnesc câțiva.

Când am realizat că mă uit în ochii mei am lăsat capul în jos, unde strălucea albă, năclăind inoxul chiuvetei, pasta de dinți pe care-o scuipasem.

Am simțit nevoia să fumez și, mai specific, să stau jos cât fumez, dar în bucătărie nu era loc de scaune. Urcasem și coborâsem ca o pisică, mă obosisem cu baia și mi-era foame de-acum, așa că am pus mai bine la încălzit un castron de supă în microunde și m-am întors în cameră. M-am așezat la birou, am dat drumu la net și-am aprins țigărușa. Era șase și douăzeci, lumea începea să se scoale, să trimită mailuri, așteptam să-mi primesc și eu rația, un răspuns, ceva, care de câteva zile nu mai venea. Matilda, zgribulită, intrase și ea în cameră, a zdrăngănit pe lângă castronul cu boabe, a făcut miau-miau, cum are ea obiceiul de a dubla scurt, apoi mi-a sărit în brațe și s-a culcat pe coapsele mele.

2.

I think about you every day. (Ben Mirov)

.
.
.


Un tors de satisfacție mecanică

 

 

Am mâini indigo de la afine,
fața, de la bordul aprins –
dă-i bice, băiete,
-napoi
spre house of valparaiso.

 

*

 

În jur, doar copaci.

Nimeni, dar nicio mașină,
îmi amintesc
dimineață
când am trântit prin casă
te-ai necăjit.

În jur, doar copacii,
și-n față, mâinile tale
cum au zvâcnit
și-au scăpat
trei gălbenușuri pe trepte.

 

*

 

CD-ul cu Dan Sociu
se bate de parbriz.
Timpul a trecut
și el
a trecut

și-i zgâriat și nefolositor.

Drum de țară în viața noastră
cât pietriș
scrâșnit în somn de alcoolici.

Mă uit la ceas –
mă mai hurduc o bucată
singur ca un mieluț
în oaia asta de tablă.

 

*

 

La intrare în sat
pe stânga
se face un podeț:
eu pe acolo o iau.

Când roțile urcă pe grinzile putrede
scutul așchiază scurt,
înfundat.

Pescarii, la celălalt capăt,
lipindu-se de balustradă,
mă privesc
cu ochi răi;

salută din cap, cred că-s beat
și mă-ntorc de undeva.

 

*

 

S-a dovedit a fi simplu,
am învățat amândoi
nevrozele,
câmpiile negre,
coșmarul pe care-l visează mereu
celălălalt.

Cu 3 numere în agendă
noaptea e mai curată.

Aici răcnim mai puțin,
violenți,
mai puțin.

În general, facem conserve,
le vindem
și ascultăm la radio;

spre seară, spăl câinele cu furtunul,
tu râzi
și, oo, bine-mi pare.


insomnia

întins pe saltea
mă uit
în tavan

acolo
am tras
șase x-uri

tu vii
te așezi
peste mine

scoți arma
lași capul
pe spate


poem despre cum trăiau la țară și le era greu, dar s-au descurcat

sub prelata din ușă
drumul e desfundat
în spate e muced
și toți
oo ploaie ploaie

chelnerița urcă pe scăunel
să pornească elicea
din ton
bețivii reglează
viteza și afecțiunea

tot mai întuneric
cu fiecare înghițitură
mai simplu
când ridică botul spre mine
mă-ndeamnă acasă

mă-nvață împăcarea
îmi zice
cu siguranță
și chipul ei
prinde răbdare peste farfuria goală


Unde e artă, e protest? Vocea cui se-aude?

 

Anul 2012 a început într-o notă tulbure. Reprezentanții poporului, atât membri ai Parlamentului României, cât și europarlamentari, au luat decizii peste capul tuturor. Încă o dată, au nemulțumit: proteste și manifestații, mici revolte, incendieri, lupte de stradă ș.a.m.d.

Întrebarea care m-a măcinat, citind presa online a acestor zile – presă relativ independentă, adunând reacții și atitudini foarte lucide, dar și nenumărate cadre subiective – , a fost următoarea: Ce fac artele în momente ca acestea? Scriitorul, pictorul, au ei datoria să se implice? Ar mai putea contribui astăzi semnificativ la dimensiunea etică sau estetică a mișcărilor? Dacă da, care ar fi rolul și puterea lor în interiorul/ în afara cordonului de protecție format de jandarmi?

(Unde e artă, e protest? din nr. 1-2/2012 al Revistei Astra – Supliment Literatură, Arte și Idei, ancheta realizată de Bogdan Coșa)

Radu Vancu

E absolut sigur că scriitorul trebuie să fie implicat. Prin natura lui, scriitorul e un reactiv; scriem cu noi înşine, fireşte, dar ca reacţie la ce e în jur. Însă asta nu înseamnă câtuşi de puţin că scrisul lui trebuie numaidecât o platformă a mişcărilor social-politice în cauză. Un exemplu bun mi se pare a fi cel care-i priveşte pe Eminescu şi Alecsandri: implicat până peste cap în social-politicul vremii (ah, minunata şi teribila lui gazetărie…), cel dintâi n-a considerat totuşi necesar să reacţioneze poetic la Războiul de Independenţă. Pe când cel de-al doilea a scris, dintr-o admirabilă conştiinţă civică, un volum întreg despre acesta. Inutil să mai spunem care dintre cei doi rămâne totuşi Poetul. Scriitorul, aşadar, nu trebuie să dea o „dimensiune etică sau estetică” mişcărilor sociale sau politice ale vremii; istoria îşi construieşte cam de una singura etica (cât despre o estetică, mă gândesc din ce în ce mai serios că-i cam lipseşte cu desăvârşire). Ce trebuie el să încerce e să dea propriei vieţi dimensiunile astea (sau cel puţin pe cea etică); şi, implicit, propriului scris. E singurul lui rol şi singura lui putere. Minusculă şi uriaşă – Soljeniţân o compara cu puterea firului de nisip de a gripa roţile dinţate ale unui mecanism gigantic. Pentru asta, scriitorul nu trebuie să scrie implicat – ci, înainte de toate, să scrie liber. De asta se tem cel mai tare regimurile opresive. Nadejda Mandelştam povesteşte în memoriile ei teribile că, atunci când încerca să-l domolească pe Osip sau să-l convingă să plece, genialul poet îi răspundea cam aşa: „Rămânem aici, numai aici se ucide pentru poezie, numai ei respectă cu adevărat poezia!”. Poezia e o demonstraţie de libertate în sine, prin însăşi natura ei. Asta o face atât de periculoasă în ochii regimului totalitar. E, indiferent de tema ei, implicată. Şi, cred eu, poemele de dragoste sau de inimă rănită pot fi chiar mai subversive decât cele politice. Căci ele vorbesc mai profund despre omul concret.

Pe scurt, poetul trebuie să se implice. Poezia lui, nu neapărat; căci ea e oricum implicată.

Luiza Vasiliu

Scriitorul n-are altă datorie decît să scrie bine. Aproape de fiecare dată cînd i s-a părut că mai are şi alte datorii, a ieşit prost (vezi Sartre etc.). Sigur, dacă, la un moment dat, consideră că o cauză merită destulă atenţie încît să scrie un editorial, o proză, un poem, o pancartă, atunci e cu atît mai bine. Important e să nu facă asta din vreun sentiment dubios al datoriei sau din credinţa că arta ori e angajată, ori nu e deloc. Pe de altă parte, mi se pare extraordinar că Youussou N’dour a ieşit în stradă în timpul protestelor violente din Dakar împotriva realegerii preşedintelui Abdoulaye Wade. A contribuit astfel la legitimarea simbolică a opoziţiei, cel puţin în ochii opiniei publice internaţionale. Dacă n-ar fi fost (uşor) rănit în timpul aceloraşi proteste, probabil că presa ar fi rezolvat într-o depeşă de două rînduri evenimentele din Senegal, iar eu n-aş mai fi citit nimic despre Consiliul constituţional senegalez şi M23 (Mişcarea din 23 iunie). Aşadar, e minunat dacă artistul mai e, din cînd în cînd, şi angajat, e regretabil însă dacă e militant din oficiu.

Vasile Ernu

E greu să vorbești în spațiul românesc pe acest subiect din simplul motiv că aici nu există o tradiție a ceea ce se numește „cultură angajată și politică”. La noi, arta, cultura, mereu s-au sustras politicului, au vrut mereu să fie o estetică „autonomă” și „apolitcă”, ca și cum așa ceva este posibil. Eu cred că mai întîi ar trebui să regîndim aceste poziții de bază, fundamentale, între artă, cultură și politic. Din punctul meu de vedere (și am mai scris de cîteva ori pe acest subiect pe larg), arta și cultura în sine nu-și au nici un temei înafara orizontului de sens politic. De fapt, ele nu pot fi gîndite în afara politicului. Crezul meu politco-artistic sună destul de simplu: Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e și ipocrizie. Unde e ipocrizie, e și multă minciună. Unde există minciuna, apare nemulțumirea. Unde e nemulțumire, e și durere. Unde e durere, e suferință. Unde e suferință, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viață. Unde e viață, apare și artistul. Unde este un artist, apare, din păcate, și Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore cum se predica pe la noi. Arta crează sensuri și cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează. Arta te salvează de banalitate, de urît, de omul mic, iar salvarea este un gest eminamente politic.

Cum alegem însă fiecare din noi să protestăm, să ne revoltăm, să creăm un anumt tip de discurs critic? Asta ține deja de fiecare în parte, de capacitațile și modul de înțelegere a fiecăruia în parte, de instrumentarul de care dispunem, de metaforele pe care le uzăm, de artele pe care le practicăm. Nu există o rețetă. Lucrul cu adevărat important este înțelegerea și asumarea gestului. A te sustrage acestui mecanism, a încerca să trăiești „în afara politicului”, într-o „autonomie estetică” nu face decît să fii părtaș la ipocrizia, răul și mizeria politică care se întîmplă în jurul tău.

M. Duțescu

Am să răspund doar în nume propriu la întrebarea ta şi am s-o fac puţin pe lângă, dar sper să se înţeleagă de ce.

Înainte de toate, pentru mine a existat întotdeauna un backup: posibilitatea de a pleca din ţară. Am respins deja această posibilitate de 2 ori până acum – odată în 2004 Barcelona, a doua oară în 2006 Los Angeles – dar nu-mi pare rău, pentru că încă nu mi-a ajuns cuţitul la os, ca s-o iau cu adevărat în calcul. Pe de altă parte, nu-mi place să merg pe stradă prin Sectorul 5 şi să miroasă ca pe holurile Primăriei care-l administrează; o iau razna când văd cum se duce ecosistemul; îmi creşte tensiunea când mă prezint la Fisc să-mi negociez o poprire de aproape 18 000 Ron şi să aflu, după 2 luni de scandal, că a fost „o scăpare de la calculator”; nu-mi place că pensia bunică-mii e mică iar spitalul e bineînţeles cu şpagă; nu suport să plătesc reparaţii de 3000 Ron ca să-mi schimb bucşele la roţi, în condiţiile în care kilometrul de drum asfaltat, executat eventual de o celebră firmă din Austria, e mai scump aici decât în Austria. Cu toate astea, n-am ieşit în stradă în ianuarie 2012. Ba, mai mult, şi în 2004 şi în 2008 am votat cu Băsescu şi PD-L – şi la fel aş vota şi dacă ar fi mâine alegeri. Nu fiindcă aş fi de acord cu politica lor (judec politica, precum o fac majoritatea, după ureche – dar nici nu vreau mai mult), ci aş face-o doar ca minima gestionare a unui compromis.

De vreo 10 ani, eu, cel puţin, primesc bani doar dacă sunt competitiv şi pierd bani dacă mă relaxez şi zic „lasă, că poate îi păcălesc şi muşcă momeala”; de asemenea, am zero înţelegere pentru cei care aşteaptă să câştige bine, dar care aleg să muncească puţin sau deloc – sunt, cum s-ar zice, mai de dreapta, mai liberal. Mi-a convenit, de exemplu, atunci când liberalii au introdus impozitul unic de 16%. Doar că, începând cu 2008, opţiunea liberalismului stă în România sub semnul mineriadelor din anii ’90 şi miroase exact ca holul Primăriei Sectorului 5. De-aia, strict prin eliminare, nu mi-a rămas decât să votez cu Băsescu – asta şi fiindcă ţin să mă prezint de fiecare dată la vot, chiar şi atunci când trebuie să votez cu aceeaşi strângere de inimă cu care am votat mai demult, în turul 2 din 2000, cu Iliescu, ca să nu iasă Vadim.

De asemenea, tot după ureche, cred că Boc a fost un prim-ministru bun, probabil cel mai bun de după ’89. Mai cred şi că Udrea, personajul cel mai hulit al cabinetului Boc, nu e chiar o oiţă atât de neagră; oricum, o prefer multor figuri care s-au perindat prin tristele cabinete PSD anii trecuţi, de exemplu.

Aşa că toată povestea cu protestele din ianuarie m-a interesat mai puţin decât pe alţii – scriitori, artişti, sau nu. Am însă maxim respect pentru cei care au sacrificat timp şi energie în numele unor convingeri personale. Îi respect pe toţi cei care au fost acolo şi au scandat, chiar dacă unora nu le-a fost clar pentru cine o fac şi contra cui o fac – dar asta nu se pune, fiindcă am auzit că aşa e mereu la proteste. Dacă aş fi împărtăşit ideile lor, aş fi ieşit în stradă. Dar, în ciuda nemulţumirilor de care ziceam mai sus (cărora le-aş mai putea adăuga destule), eu nu sunt suficient de hipster ca să merg la proteste doar pentru că e ultima fiţă în materie de activism, nu sunt nici suficient de cocalar ca să ies la încăierare cu jandarmii – şi, mai ales, nu pot să uit chipul Gabrielei Vrânceanu-Firea, în ajunul alegerilor din 2004. Nu pot să uit, cum ar veni, zâmbetul ăla care-i ţâşnea de undeva din torace când îi lua interviuri lui Adrian Năstase. După cum îmi voi aminti totă viaţa superba noapte de glorie a lui Mircea (şi Mihaela) Geoană din 2008, cu Vanghelie, Illiescu, Hrebenciuc, Ponta, Dragnea, Mazăre sau – iau tot aşa, aproape la întâmplare – Şerban Mihăilescu („Miki Şpagă”) undeva, în background, toţi, în extaz. În fine, nu pot uita nici istorisirile unor colegi şi colege (arhitecţi, unii dintre ei cadre didactice la „Ion Mincu”) care au fost bătuţi (ei), respectiv violate (ele) în biblioteca facultăţii (care a fost arsă) în iunie 1990 de cei cărora Ion Iliescu le mulţumea la Romexpo pentru promptitudinea cu care au acţionat în numele democraţiei. Ion Iliescu, cel care ne zâmbeşte şi ne mustră părinteşte, cel care face şi desface şi azi, la 22 ani de la respectivele evenimente – cel căruia Dumnezeu i-a dat aşadar viaţă lungă, că poate doar-doar o să înţelegem şi noi ceva din asta.

Dan Sociu

Cred că ăsta e răspunsul la multe, să ieşi din tine, să gîndeşti în relaţie, să fii unul printre alţii, să nu mai fii atît de special şi profund şi căzut în tine. La evenimentele de la începutul anului mi s-a părut important să nu reacţionez continuu, ca un implicat profesionist, ca un activist, dar pe modelul ăla clasic al bărbatului care se enervează rar dar cînd trebuie.

N-am comentat mult şi cînd am făcut-o am făcut-o dintr-o poziţie oarecum conservatoare – m-am enervat pe idealizarea ultraşilor şi a violenţei, mi s-a părut aşa o glumă proastă că oameni care de obicei sunt cît se poate de pasiv-agresivi, vor să le facă tuturor pe plac şi au curaj critic numai în bîrfă, s-au trezit deodată că vor să arunce cu pietre şi să dea foc şi baricade şi 68-tisme.

Cred că e mai ok aşa, să nu bombăneşti tot timpul ca Mircea Badea sau să fii un rebel de-ăla stereotip ca tipul de la Luna Amară, mereu revoltat – fă-ţi treburile tale, scrisul tău şi pictatul şi implică-te cînd simţi că e foarte important. Oricum, prin artă poţi să faci măcar o descriere bună a lumii în care trăieşti şi asta e util.

Andrei Dósa

Îmi amintesc de o întâmplare povestită de Banksy. Într-o noapte, a încercat să picteze un pod de cale ferată cu postere înfățisându-l pe Che Guevara scurgându-se treptat de pe pagină. Încerca să critice reciclarea la nesfârșit a unui simbol, tocmai prin faptul că-l recicla la nesfârșit. În timpul operațiunii, care se petrecea devreme în zori, a realizat că în imediata sa apropiere câțiva mascați dădeau o spargere într-un magazin. Situația nu ar fi arătat chiar roz dacă mai rămânea mult în zonă, așa că a întins-o. Dimineața, puștii din cartier s-au întrebat probabil, observând schimbările aduse podului: ”De ce stă cineva doar să picteze imagini ale unui revoluționar când ar putea să se comporte ca unul?”

Mă întreb ce au însemnat pentru conștiința publică relatările lui Silviu Dancu de la fața locului, pancartele și entuziasmul lui Mugur Grosu, lanțul uman format cu ocazia sărbătoririi zilei de 24 ianuarie sau manifestul lui Norzeatic. Au adus diversitate, detalii insolite, poate ceva mai mulți oameni în piață. Pe ecranele cu plasmă se vedeau capetele protestatarilor scăldate în lumina puternică a carelor de televiziune. După un timp, lumea s-a obișnuit, știa că la ora prestabilită se ”dau” protestele. Orice mișcare de masă poate deveni rapid un reality-show călduț.

Dacă ești doar un observator și postezi pe bloguri, ai capacitate de analiză și sinteză foarte bună, dar nu-ți place gloata și adrenalina poți să stai acasă și să ajungi la concluzii de genul: ”protestele nu sunt decât niște supape folosite de guverne pentru a disipa tensiunea socială și a da iluzia cetățeanului că are putere de decizie și în afara momentelor în care este chemat la urnă”.

Toate creațiile artistice, toate inițiativele se fac cunoscute, circulă în medii care nu au fost destinate revoltei. Am lăsat televiziunea să devină divertisment. Revoluția primește multe like-uri pe Facebook, dar nimeni nu e prieten cu Revoluția. Mediile, în mod paradoxal, ne izolează de propriile acțiuni, acțiunile noastre se sparg în acțiuni din ce în ce mai insignifiante. Poate că acesta este rolul artistului astăzi, să încerce să îl reconecteze pe om la acțiunile sale. Poate că asta înseamnă să se comporte ca un revoluționar.

Constantin Vică

Nu știu – ăsta e răspunsul meu. Cred că se implică deja, fiecare după natura sa. Am văzut artiști vizuali foarte vocali în stradă, scriitori, eseiști etc. În plus, se scrie mult despre, nu?

Răzvan Țupa

Specialităţi româneşti

Mă bucur că tu găseşti că am fost activ în materie de proteste. Mie mi se pare că m-am abţinut destul de mult. Dar asta e o problemă a mea, personală. O să încerc să răspund la întrebările pe care mi le-ai adresat, dar nu îmi este prea uşor. În primul rând pentru că eu nu cred că există „datorii” ale poetului. Până la urmă, fie că o face explicit sau implicit, un scriitor este oricum implicat. Atunci când Uniunea Scriitorilor a sărit în sus ca să nege că ar fi emis un comunicat de sprijin pentru cei care protestau, accea nu a fost o dovadă de echidistanţă, ci de implicare. Nepăsarea este cel mai util lucru pentru orice abuz social.

Clivaje poetice

Poate şi influenţaţi de imaginea războinică pe care au căpătat-o jandarmii în ultimele luni în România, ne raportăm la poziţia pe care o putem avea dincolo sau dincoace de cordonul de scuturi şi căşti. În realitate, cred că jandarmii sunt printre primele victime ale oricărui conflict din societate. Este meseria lor să îşi ia pietre în cap orice culoare pilitică ar avea cei care conduc ţara. Cam pe acolo se află şi cei care lucrează cu idei sau cu limbajul. Mă gândesc doar la faptul că atunci când sunt ciocniri violente pe stradă o gaşcă de mascaţi îşi trage şuturi cu o altă gaşcă de mascaţi. De obicei, amândouă sunt manipulate. Uneori, numai una dintre ele. Şi aceasta este situaţia oricărui limbaj artistic: uneori şi arta şi receptarea sunt doar rezultatul manipulării. De obicei… amândouă.

Întrebarea pe care o pui în legătură cu posibilitatea unei contribuţii semnificative pe care ar avea-o artele în ziua de azi este puţin amuzantă pentru mine. Şi asta numai pentru că îmi este foarte greu să nu văd că orice justificare politică sau socială din România (dar şi de aiurea) este intens artistică şi, mai ales, literară.

Un pic de terapie pentru fetişişti

Dacă analizăm elementele care atestă puterea politică sau socială într-o republică descoperim că, la nivel teoretic cel puţin, povestea este foarte frumoasă. Poporul alege şi oferă nu conducerea ci responsabilitatea pentru ce se întâmplă în societate într-o perioadă de timp. În realitate însă… descoperim aceleaşi fetişisme care au spart imperii: Dumnezeu să ne ajute, Statul este sacru, sistemul este de vină. Uităm că până şi cel mai „verde” stat este făcut tot din oameni iar sistemul… este doar ceea ce fiecare dintre noi face. De la felul în care scriem până la felul în care se îmbracă şoferul de autobuz. Restul e poveste. Şi partea cea mai urâtă a poveştii este confuzia care ni se predă din literatură până în politică: în loc să vedem că idei şi practici sunt vinovate… credem că schimbân listele de nume pe care le alegem rezolvăm ceva. Numai pofta de a identifica vinovaţi este satisfăcută. Şi chiar şi ea doar momentan. Problemele, însă rămân.

Spaima finală

Pentru că trebuie să încheiem cumva această fantezie, îţi propun un exerciţiu: închipuieşte-ţi cel mai frumos scenariu pentru viaţa ta. Când ai toate amănuntele gata, când totul este pus la punct pentru ca tu să te bucuri de perfecţiune, vin cele două veşti. Una bună, una proastă. Cea bună este că din moment ce te-ai gândit exact aşa se va întâmpla. Cea proastă: că nu este sigur că ţi se va întâmpla ţie. Şi pentru a rezolva acest lucru eşti întrebat pentru ce vrei să te sacrifici: patrie? urmaşi? Pentru orice te vei pronunţa o să alegem un şef să se ocupe de asta. Dar şi el o să uite ce treabă are şi o să-ţi ofere aceleaşi scuze sforăitoare: neamul, partia şi celelalte lucruri care pot să scuze orice crimă.

Svetlana Cîrstean

Ne place fără îndoială să ne imaginăm în continuare scriitorul ca pe o ființă romantică, boemă, revoluționară, aureolată de propria incandescență, arzînd, simbolic desigur, ca o torță vie, în mijlocul unei piețe publice. Au fost voci care, în aceste zile tulburi de început de an, le-au reproșat scriitorilor români lipsa de implicare, de atitudine și, de ce nu, tăcerea. La fel cum au fost voci care le-au reproșat și lipsa subiectelor puternice în cărțile lor, atîta timp cît aceste cărți nu reușesc să ofere un peisaj corect al lumii românești contemporane. Mă gîndesc că aceste două feluri de reproș merg bine împreună și rimează totodată cu proiecția aceea nostalgică și idealistă care face din scriitor un personaj luptător și perpetuu prezent în ceea ce se numește viața cetății.

Însă scriitorii nu sînt de un singur fel, așa cum nici literatura nu e prin definiție doar realistă sau implicată sau patriotică. Nu-i putem impune scriitorului subiectele și nici viziunea. Nu-l putem obliga să se ocupe de ceea ce nu îl interesează, nu putem să îi cerem să caute inspirația în locuri străine de el însuși. Pe de altă parte, dacă în anii ’70 scriitorii români își scriau textele avînd încă iluzia că puterea îi acceptă, îi ascultă și îi ocrotește, că vocea lor, adesea rezultat al unui compromis, contează, în anii ’80, literatura română începea să existe pentru ea însăși, subversivitatea ei nu era revoluționară, ci implicită. Se scria literatură de dragul literaturii și asta era suficient ca să jignească regimul. După ’90, mulți au fost aceia care au abandonat scrisul pentru a se arunca în vîltoarea luptei, pentru a fi prezenți și vii în noile timpuri promițătoare care veniseră. Mulți au regretat apoi implicarea lor pe care au calificat-o drept naivă sau inutilă. Unii s-au retras, unii au redescoperit scrisul, alții nu. Oare toate aceste valuri de scriitori, de stiluri, de direcții, de iluzii și decepții să fi netezit calea spre dezabuzarea de astăzi, spre lipsa de implicare, dar mai ales de viziune asupra lumii noastre, acea viziune care poate crea marile cărți?

Mugur Grosu

Salvarea crabilor

Iată o situaţie la care tot meditez după ce-am citit-o la Witold Gombrowicz: te plimbi pe o plajă şi vezi un crab răsturnat pe spate care-şi agită-n sus picioruşele, te apleci şi realizezi că nu va reuşi să se-ntoarcă singur, doar omul reuşeşte să-şi găsească proptele în cer, aşa că probabil va pieri acolo unde l-a zvârlit făraşul mării, te-nduioşezi, îl pui pe picioare şi îl priveşti cum se-ndepărtează alene şi-n inima ta adie un fel de mulţumire care n-apucă să dospească pentru că-ţi iese-n cale alt crab cu picioarele-n sus, te apleci, îl salvezi, te îndrepţi, mai vezi unul, te-apleci, îl salvezi, te tot apleci salvând crabi până când te îndrepţi şi priveşti cu atenţie-n jur şi vezi puzderie de crabi răsturnaţi, zvâcnind din picioruşe, probabil a fost o furtună, plaja e fără sfârşit şi marea-şi tot scutură făraşele, nu-ţi va ajunge o viaţă să faci doar această fărâmă de bine, dacă-ţi pui mintea cu ea vei deveni tu însuţi un crab cu picioruşele-n sus, şi cine ştie dacă se va găsi cineva în preajmă să te salveze…

Sunt tot atâtea răspunsuri câte făpturi înzestrate cu „raţiune superioară” suportă planeta: unii vor merge pe plaja aceea atât de absorbiţi de ei înşişi încât nici măcar nu ar observa că se-ntâmplă să calce pe crabi. Alţii vor consemna întâmplarea şi-o vor închide în colivia metaforelor personale, meditând cu tristeţe sau mărinimie la propria lor condiţie. Alţii se vor minuna, vor face poze şi vor relata cu neutralitate sau patetism, după dispoziţie, convingeri sau mijloace. Alţii se vor apleca o singură dată, să-şi fi liniştit conştiinţa, eventual propovăduind formula implicării elementare:  dacă fiecare s-ar apleca şi-ar salva câte-un crab, lumea ar fi mai bună. Alţii vor comenta sec despre selecţia naturală. Alţii vor vedea strict o problemă de curăţenie costieră şi-i vor interpela pe cei responsabili cu ordinea şi salubritatea.  Alţii-şi vor sensibiliza semenii şi vor mobiliza voluntari care să dea o mână de ajutor la salvarea crabilor. Alţii vor iniţia campanii pentru ameliorarea situaţiei, vor identifica implicaţiile, cauzele şi consecinţele şi vor gândi proiecte într-un cadru global. Iar alţii vor aştepta ca totul să se sedimenteze şi vor dărui apoi omenirii un cântecel folk, o istorioară sau un documentar despre crabul cu picioruşele proptite-n cer care-a schimbat ordinea mondială.

Multe astfel de glasuri mi-au răsunat în minte după zavera din 15 ianuarie, când am ieşit prima oară „în stradă”, în urma  zvonurilor că un făraş uriaş zvârlise-n Piaţa Universităţii o mulţime de crabi care zvâcneau cu disperare din picioruşe. Mai degrabă împins de inconsistenţa informaţiilor de presă, de frivolitatea relatărilor „de la faţa locului” (greu de găsit formulă mai detestabilă) şi de tendenţiozitatea  lor – pozitivă sau negativă. Aşadar, mai mult din nevoia de-a vedea cu ochii mei ce se-ntâmplă decât împins de propriile revolte sau opinii politice. Vorbisem la telefon cu Silviu Dancu, ne întrebasem ce se întâmplă şi convenisem să mergem să ne lămurim singuri. Iar pentru cei animaţi de aceeaşi nevoie am luat şi camera foto – cu care, până la urmă, aveam să filmez; dacă nu puteau afla cu proprii lor ochi, le-mprumutam eu vederea. Asta, însă, m-a obligat să las acasă majoritatea glasurilor amintite, chiar şi revoltele: mi-am asumat un rol, şi strada m-a obligat în repetate rânduri să mă legitimez ca atare când pendulam între tabere sau mă trezeam prins între gaze şi pietre:  am nimerit chiar la începutul urgiei, am scos camera, am început să filmez iar rolul ăsta mi-a dăruit din belşug ce-avea fiecare mai „bun” de-mpărţit. În câteva rânduri legitimaţia de presă a scumpei mele soţii m-a ferit în ultimul moment de bastoane sau dubă, la fel de bine cum faptul că nu eram ziarist m-a salvat de snopeala aşa-numiţilor ultraşi. Noaptea târziu, când mi-am descărcat în propria locuinţă emoţiile, oboseala şi cei 30 de GB de filmări, a urmat ceva mult mai greu: cum livrez documentul neutru, ce păstrez din tot ce-am văzut, inhalat, încasat. Şi-am început prin a mă elimina din poveste pe mine, tăind pasajele de emoţii private, interogări şi negocieri pentru propria integritate,  de dragul minimei neutralităţi. Când, în fine, am reuşit să lansez online montajul cu cele 40 de minute de film selectate, realizam, cu amărăciune secretă, că aruncam la coş tot bagajul meu de emoţii şi că, de dragul rolului asumat, celelalte glasuri din mine nu se vor face nicicum auzite, şi că povestea cealaltă, a picioruşelor mele proptite în cer va rămâne nescrisă pentru a nu altera povestea făraşului uriaş. Deşi nu puţini mi-au cerut şi povestea, aveam să mă bucur c-a fost aşa: după încă o zi, Silviu Dancu mi-a dat să citesc textul său, Lacrimi şi sfinţi, care-mi compensa de minune absenţa. Şi s-a răspândit ca un virus:  blogul meu raportează c-a fost citit de peste 1500 de oameni, a avut mii de alţi cititori şi distribuitori pe Facebook, a fost tradus şi ofertat de antologatori. Tandemul a funcţionat de minune: filmul a avut 15.000 de vizualizări – până-n clipa când, la reclamaţia unor anonimi vigilenţi a fost „securizat” de Youtube cu o restricţie de vârstă cel puţin dubioasă. Anumite secvenţe vor fi folosite într-un performance internaţional. Aş spune că, fără de voie, asemeni plajei lui Gombrowicz, strada şi-a croit drum şi-n măruntaiele artei şi propria noastră metaforă.

În ce mă priveşte, am revenit o vreme în stradă şi, de cele mai multe ori am lăsat acasă camera de filmat, ca să mă pot alătura crabilor răsturnaţi acolo: zvâcneam în sus o placardă pe care scrisesem „nu mă comasaţi”.  Până când cineva chiar a rezolvat asta. Multe altele şi-au găsit un răspuns sau îl caută încă. Făraşul răstoarnă alţi şi alţi crabi, şi nu am ipocrizia să-mi pun mintea cu el. Ori să-mi astup  urechile sau să propovăduiesc altora ce să facă. Sunt aşa cum îi ştim: unii cu selecţia naturală, alţii cu ordinea, salubritatea, ecologia, propria conştiinţă sau ce poate face mai bine. Nu ştiu dacă-i mai importantă salvarea tuturor crabilor decât puterea acestei metafore care chiar schimbă lumea. Rămâne ca cel ce aşteptă marea sedimentare să documenteze povestea, sau să ne dăruiască acel cântecel.


codlea

 

stau pe bordură

în orașul natal

22.35

microbuzul de chișinău

oprește lângă mine

 

*

 

șoferul pune avariile

când cobori

o iau înainte

 

mă prefac ocupat

să-ți dau ceva mototolit

de prin buzunare

 

fără îndoială ceilalți

pasageri se uită după tine

 

*

 

pun dulciuri incompatibile

pe tejghea

și bani

la-ntâmplare

 

vânzătoarea se preface și ea

când te ascund după rafturi

 

*

 

două claxoane 22.39

 

22.41

22.42

 

1 lecuță de dragoste

într-o benzinărie