Category Archives: Uncategorized

Black Glass: partea I, cap. 2

          

 

             2. I think about you everyday.

 

 

            Timpul trecea în defavoarea tuturor, ca-ntotdeauna, dar mai ales în defavoarea celor ca mine, care-și trăiau atunci ultimele zile ale adevăratei și neimportantei tinereți, și eu realizasem asta într-un moment de maximă tensiune gospodărească, după ce-am înjurat cele două ouă care s-au rostogolit de pe masă pe linoleumul din bucătărie când, pe la prânz, încercasem să fac o nenorocită de omletă. N-am fost niciodată zgârcit sau mânios din pricina nimicurilor, dar când strici ceva și în urmă rămâne un jeg încleiat, oricât ai fi de calm, îți stă ciuda-n gât. Problema era că nu mai aveam nici ouă, nici starea potrivită ca să ies și să cumpăr altceva de mâncare, așa că nu-mi rămăsese decât să încălzesc un castron cu supă.

În timp ce mâncam la biroul meu negru, mi-am spus încă o dată că de unde n-am fost un tip prea vesel niciodată, sau prea afabil, începusem să mă cam duc la fund și nu vedeam de unde s-o apuc ca s-o pot drege. Mă-ntrebam mut de ce rămăsesem doar cu drumul lent și la vale. Acum pot explica clar, dar atunci îmi veneau gândurile vag, se ștergeau de mine cum mă ștergeam eu pe haină de varul verzui pe care-l luam în umeri și-n coate când coboram și urcam pe scările putrede în mansardă. Varul uscat nu înghețase, așa că m-am gândit atunci s-arunc de sus niște găleți cu apă, să fac o încăpere-iglu, dar nu mai aveam decât pe fundul bidonului, pentru nevoi personale; pentru mâțe, topeam zăpadă.

            Nu era, deci, nimic complicat, nu aveam nimic de descâlcit, dimpotrivă; viața mea se simplificase uimitor în ultimele luni: după douăzeci de ani terminasem cu școlile, eram calificat, lucram cu acte de-acasă și-o făceam bucuros mediocru, fără remușcări, iar viața mea, din punctul ăsta de vedere, nu era deloc rea. Renunțasem la poker și la orice alt joc de noroc din primăvară și nu mai stăteam cu frica-n spate că s-ar putea duce totul de râpă. În martie fusese introdus impozitul pe câștigurile din jocuri de noroc online, așa că nu mai renta decât dacă învârteai sute de mii, ceea ce, nu era cazul. Totul se terminase deja, iar asta, cumva, îmi dădea satisfacția că ieșisem simplu și curat, că nu mai trebuise să dezleg firele înodate ale fiscalității, ci fusese suficient să le tai și să ascund ghemul. Aveam ceva bani puși deoparte, chiria pe care o plăteam pentru mansarda din strada Sfinților era infimă, iar imobilul figura ca fiind debranșat de la curent, deși, prin panoul antic de siguranță mai trecea câte un fior electric. Îl simțeam, ca orice altceva din casa aia, era organic – atunci când aprindeam al doilea bec, o veioză, circuitele păreau să împingă ardelenește albinele amorțite peste iarnă în pereții umpluți cu stufăriș. Apa fusese sistată și ea până la remedierea defecțiunilor, Internet aveam de la Primăria Capitalei și de la tatăl nostru care e în ceruri și care, de acolo, îngăduie Wi-Fi și peste Cartierul Armenesc, așa că mă mulțumeam cu un salariu nemeritat și mizer de cercetător al unui Institut, refuzând orice altă colaborare pentru a nu mai avea de a face cu oameni și mutre noi.

O dată pe săptămână îmi permiteam să umblu la contul secret și să îmi fac poftele. Atunci transferam câțiva euro și pariam pe curse, privind în monitorul laptopului cum ogarul pe care mizasem ratează o ieșire din curbă sau cum, dimpotrivă, pe ultima lungime aleargă fără să mai simtă răsuflarea din urmă a vreunui adversar, fin, cu coapsele lucind în bătaia reflectoarelor, rămânând uneori mai bine de două secunde blocat în imaginea transmisă live cu labele din față formând, îndoite pe pământ, un unghi ascuțit, în timp ce labele din spate le depășeau cu o centime în aer. Rareori aveam o dispoziție mai bună decât cea din timpul curselor când totul se termina, iar în momente ca acelea nu mă împotriveam să ies și să mă plimb pe străduțe până când crivățul iernii sudice mă obosea și mă făcea să caut barul proxim în care să intru, să-mi amintesc și să cad într-o fadă reverie în timp ce curentul cald și umed de lângă ușa toaletei să-mi înfioare umerii precum autumnalul băltăreț.

 

            Cu familia întrețineam o flacără plăpândă, de exemplu, în caz de boală la pat. Îmi vizitam tatăl de câteva ori pe an, de Crăciun stăteam trei zile la el, la fel se-ntâmpla și vara, când mergeam împreună la țară, unde aveam noi o casă construită mai demult, când eram încă mic, dar la care ajutasem și eu – căram cărămidă, beri, dădeam la mână, treburi de copil care mergea în clasa-ntâi din toamnă, nu prea grele, în general treburi prin care tatăl meu arăta autoritatea pe care-o avea în fața mea ca să-i facă invidioși pe frații lui – fără excepție, niște bețivi idioți. Acolo făceam vișinată, afinată, țuică, mai tăiam lemne, în general ne prefăceam ocupați, dar ne mișcam destul de lejer, nu cumva să terminăm mai repede și să ne prindă seara liberi sau prea puțin obosiți.

În rest, treceam pe la el mai mult din rușine, stăteam o după-amiază, îl ajutam să repare câte ceva, să dea jos mucegaiul din debara sau să curețe pânza de paianjen, apoi se făcea seară și ne ocupam timpul cu mâncatul, pentru ca dimineață să plec cu primul tren. Nu aveam prea multe să ne spunem, nu fusese părintele preferat și, slavă Domnului, nu încerca să repare asta acum, menținând astfel situațiile penibile la un nivel suportabil. Ridicam din când în când ochii unul la celălalt sau în farfuria vecină, să vedem cât mai durează, calibrându-ne viteza cu care-nghițeam. N-aveam niciunul realizări despre care merită vorbit, nu aveam pasiuni comune, nu aveam pasiuni, în general, căci moștenisem asta de la el. Nu ne interesa părerea celuilalt în legătură cu nimic, mâncam tăcuți, mulțumiți fiecare de decența celuilalt, apoi ciocneam un pahar de coniac diluat și dulceag, cum îl bea el, și ne duceam fiecare în camera lui. El se uita la documentare despre pești mari, bărbătești, și își termina coniacul cu un acvariu virtual în față, în timp ce eu stăteam crăcit pe canapeaua extensibilă și mă uitam la snooker sau la sporturi occidentale din lipsă de curiozitate pentru altceva, din lipsă de energie pentru filme sau emisiuni în care trebuia să urmăresc o discuție care n-avea de-a face cu viața mea.

            Camera din Codlea copilăriei mele arăta de parcă familia noastră ar fi avut un băiat care murise subit la șaisprezece ani, cameră pe care el o preluase ca dormitor și în care tata dosea temporar câte-un vas de expansiune sau un hidrofor, cutia de la noul televizor LCD Samsung cu diagonala de 1 metru și, de fiecare dată, hainele bune de iarnă, aruncate de-a valma pe fotoliu. Patul întins mereu, draperiile trase, un autocolant pe ușa dulapului cu I love London, pe care dădusem o șapcă de bani când venise moda; echipamentul complet a lui Liverpool din anul în care câștigaseră finala cu AC Milan la penalty-uri, după ce reveniseră de la 0-3 în a doua repriză, ambele kit-uri, cel roșu, în care jucau acasă, și cel alb cu verde, pentru deplasări, înrămate sub sticla prăfuită și atârnate pe peretele fără mobilă, fără geam și fără ușă, atârnate pe peretele celălalt. De asemenea, fularul You’ll never walk alone primit cadou când am împlinit cinsprezece ani de la colega de bancă Ana, care mă iubea în secret și nu se măritase cu un soldat venit din Irak încă, cum nu se mergea în Irak încă, setul de pints, din care n-am băut niciodată, cu emblema clubului suflată în culorile corespunzătoare și biscuiții de pus sub pahare. De fiecare dată când ajungeam acolo mă uitam uimit la ele de parcă aș fi intrat în camera altcuiva și, chiar dacă țineam minte fiecare detaliu, nu mai vedeam, nu înțelegeam cum s-a format acea legătură afectivă, eu nefiind niciodată microbist. Credeam pe atunci în Liverpool, în căpitanul ei Steven Gerrard și-n antrenorul Rafa Benitez ca un catolic. Ei, pentru mine, reprezentau ceva foarte abstract. Erau altceva decât fotbal, erau o dorință ascunsă de a întoarce viața la un moment dat, așa cum făcuseră bravii băieți cu AC Milan, în favoarea mea și de a o supune în văzul tuturor, după ce acești ceilalți se vor fi crezut învingători. În mod clar, nu așa gândeam atunci, dar mi-am explicat eu mult mai târziu, căutând ceva cât de cât valabil când viața nu-mi dădea, nu-mi lua, ci mă evita într-un mod în care mă jena de muream.

            În momentul acela nu exista nicio speranță, scorul era 3-0 pentru viață iar eu nu voiam  decât să treacă mai repede minutele de prelungire ale primei reprize, să intru mai repede la vestiare și să-mi spună cineva dacă mai are vreun rost să ies pe teren pentru a doua repriză.

 

            Când terminasem supa n-am fost surprins să văd că starea mea generală suferise destul de mult de pe urma acestei mici intervenții raționale. În timp ce ștergeam grăsimea cu un șervețel, astfel încât să pot folosi castronul și mai încolo, m-am gândit la prietena pe care mi-o făcusem cu un an în urmă și care, brusc, dispăruse cu totul din viața mea. La care mă gândeam toată ziua și din cauza căreia nu mai făceam nimic de luni bune.

După ce am oprit focul în sobă, că mă sufocam, m-am dezbrăcat și m-am întins pe saltea. Am tras o pătură lângă mine, benzile izolante lipite pe tocul ușii începuseră să se desprindă pentru că Matilda își băga ghearele și le zgâria, lucru pentru care lua câte-un șlap în cap, după care fugea și se-ascundea în dulap, că-mi știa de frică. N-avea rost să pun altele noi, mai bine scăpam de mâță căci dracu o desenase astfel încât să nu poată fi educată de om.

      

           3. My head is full of blckkk glsss.

           în curând…


insomnia

întins pe saltea
mă uit
în tavan

acolo
am tras
șase x-uri

tu vii
te așezi
peste mine

scoți arma
lași capul
pe spate


Chirality, Rae Armantrout

If I didn’t need
to do anything,
would I?

Would I oscillate
in two
or three dimensions?

Would I summon
a beholder

and change chirality*
for „him?”

A massless particle
passes through the void
with no resistance.

Ask what it means
to pass through the void.

Ask how it differs
from not passing.

 

*I call any geometrical figure, or group of points, ‘chiral’, and say that it has chirality if its image in a plane mirror, ideally realized, cannot be brought to coincide with itself. (The Mathematical Theory of Chirality, Michel Petitjean)


mă rog zilnic să aibă grijă de tine*

*un poem ff frumos de V. Leac

.orice ţi-aş fi spus tot identic ţi-ar fi părut
ştiam că eşti în altă parte şi vei rămâne acolo
simulând superioritate şi oboseală
simţeam că adică eram sigur c-o să mă îmbarc
p’un pescador şi n-o să te mai văd ani întregi
am visat că ţi-am dat o umbrelă cu un soare minuscul sub
să te încălzească prin Anglia aia verde şi întunecată

Ce face cea mai îndrăzneaţă fată din lume?

eu l-am luat pe Jacky şi-am plecat la plimbare
eram dispuşi amândoi să mergem până în Rusia
am văzut un boschetar stând pe o treaptă
în faţa unei clădiri cu un troller albastru întredeschis
aproape de mânerul ridicat gata de plecare
trona o păpuşă goală
fără păr şi fără o mână
ei bine drăguţo când am văzut-o am ştiut că eu sunt păpuşa aia

i-am dat apă la arteziana din piaţă i-am udat labele
şi-am plecat spre KF un bar unde poţi să-ţi iei şi câinele cu tine
n-am stat mult nici aici pe masă era un pliant:
„TURNUL RELICVELOR. ALTARUL INIMII, 24-26 iunie, Arad.
O preţioasă colecţie a relicvelor sacre ale lui Buddha
şi ale altor maeştrii buddhişti face acum înconjorul lumii.
Turul oferă o rară oportunitate de a vedea aceste relicve
care au fost găsite în cenuşa rezultată în urma incendierii
maeştrilor buddhişti, fiind esenţa realizărilor lor spirituale.”

când nu te mai poţi bucura de lucrurile mărunte eşti terminat
am plătit şi-am ieşit în stradă
la semafor, în spatele meu, am auzit un copil:
mami, de ce câinele ăsta are picioarele aşa scurte?
N-am auzit răspunsul pentru că s-a făcut verde
şi-am plecat în viteză, cuprinşi de panică.

uneori noaptea mă găseşti pe malul mureşului
întins pe nisipul fierbite pierdut printre boscheţi
acum îmi dau seama că în viaţa asta a mea
numai copacii şi câinii nu m-au dezamăgit
mă cred norocos şi zâmbesc când numai cu câteva
minute în urmă mi-a sărit o aşchie în pleoapa stângă
am fost atât de aproape să ajung pentru tine 1 pirat de apă dulce
când lucrurile mărunte nu-ţi mai spun nimic eşti mort

alteori stau minute în şir pe bordură
cu gândul la hamsterul meu care aleargă în gol
şi mă gândesc la tine şi-ţi spun
să nu plângi niciodată când hamsterul tău aleargă în gol

acum caută un loc şi te adăposteşte undeva
e rupere de nori
după ce se opreşte şi ies stelele
mergi spre casă pe jos prin aerul răcoros al verii
în timp ce te dezbraci o să uiţi tot filmul ăsta
te vei întinde şi vei adormi
dimineaţa soarele o să-ţi bată în geamuri
tu o să deschizi fereastra o să zâmbeşti mai inocent ca niciodată
ca şi cum pe lumea asta n-a existat niciodată vreun hamster.


progresie

4000 î.Hr., Iov
A.D., Iuda
2000 d.Hr., Iova
3000, Jedi


rugăciune

dă-mi, Doamne,
relevanța
obiectului de studiu.


ce-ți spune unul din morții tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, cînd te lasă inima să-l visezi

Pentru Elizabeth și David (dedicația Sylviei Plath), iar dedesubt:

„Și pentru Bogdan, de citit în vacanță.
Ți-o dau de tot.

12.06.2009, Bistro del’Arte

Bă, eu nu-ți mai scriu nimic.
Am băut un ceai, am povestit (mai mult tu, ca de-obicei), am rîs (mai mult eu)… și ai aceeași privire pe care am văzut-o cînd am băut prima cafea împreună. De-aia te iubesc (printre altele). Sper că-ți va plăcea și cartea, iar dacă nu, măcar îți va plăcea ce ți-am scris, voila, cu verde.
Nu știu ce să mai scriu, (așcă) așa că închei, naibii.

Cu dragoste,
Ane”