Category Archives: [fragment]

Dovlatov, pentru prieteni care n-au parcurs

Scârba aia de la Serviciul pașapoarte îmi zice:

– Fiecare cetățean care pleacă are dreptul la trei geamantane. Asta e norma stabilită. Există o dispoziție specială dată de minister. Orice obiecție e de prisos.

Bineînțeles, eu am obiectat:

– Doar trei geamantane?! Și cum rămâne cu bunurile?

– De exemplu?

– De exemplu, colecția mea de mașini de curse.

– Vindeți-o, a răspuns funcționara, fără să-și mai bată capul.

Apoi a adăugat, încruntându-se ușor:

– Dacă sunteți nemulțumit de ceva, faceți o plângere.

– Sunt mulțumit, zic.

După pușcărie, eram mulțumit de orice.

– În cazul acesta, purtați-vă mai cuviincios.

O săptămână mai târziu, îmi făceam bagajul. Și, ca să vezi, mi-a fost de-ajuns un singur geamantan, unul singur.

Mi-a venit să-mi plâng de milă. Am treizeci și șase de ani. Din aceștia, optsprezece am muncit. Cum câștigasem un ban, cumpăram câte ceva. Aveam, îmi închipuiam eu, oarecare bunuri. Iar rezultatul – un geamantan. Și acela de dimensiuni destul de modeste. Reiese că sunt un calic? Cum s-a putut întâmpla așa ceva?!

Cărțile? Dar cărțile mele erau mai ales dintre cele interzise. La vamă astea sunt reținute. A trebuit să le dau cunoscuților mei, împreună cu așa-zisa arhivă.

Manuscrisele? Le trimisesem demult, pe căi ocolite, în Occident.

Mobila? Biroul l-am dus la consignație. Scaunele le-a luat pictorul Ceghin, care până atunci se folosise de niște lăzi. Restul l-am aruncat.

Așa că am plecat doar cu un geamantan. Geamantanul era din placaj, într-o husă de pânză, cu întărituri metalice la colțuri. Încuietoarea nu funcționa. Am fost nevoit să-mi leg geamantanul cu o sfoară de rufe.

Cândva, am fost cu el în tabăra de pionieri. Pe capac fusese scris cu cerneală: „Grupa mică. Serioja Dovlatov”. Alături, un binevoitor mâzgălise: „căcăciosul”. În câteva locuri pânza se rupsese.

În interior, capacul era tapetat cu fotografii ale lui Rocky Marciano, Armstrong, Iosif Brodski. Într-o rochiță transparentă, Lollobrigida. Vameșul a încercat s-o dezlipească pe Lollobrigida cu unghiile. A reușit doar s-o zgârie.

De Brodski nu s-a atins. A întrebat doar cine e. I-am răspuns că e o rudă îndepărtată….

Pe 16 mai eram în Italia. Am locuit la hotelul Dina, din Roma. Geamantanul l-am împins sub pat.

Curând am început să primesc ceva onorarii de la revistele rusești. Mi-am cumpărat sandale albastre, blugi, cămăși de in. Așa că geamantanul nici măcar nu l-am deschis.

După trei luni am plecat în Statele Unite, la New York. Mai întâi am locuit la hotelul Rio. Apoi la niște prieteni, în Flushing. În sfârșit, am închiriat un apartament într-un cartier decent. Am pus geamantanul într-un colț, în fundul debaralei. Așa că n-am apucat să dezleg sfoara de rufe.

Au trecut patru ani. Ne-am refăcut familia. Fiica mea devenise o tânără americancă. Ni s-a născut un băiețel. A crescut și a început să facă năzbâtii. Într-o zi, ieșindu-și din fire, soția mea i-a strigat:

– Treci imediat în debara!

Fiul meu a stat în debara vreo trei minute. Apoi, l-am scos de acolo și l-am întrebat:

– Ți-a fost frică? Ai plâns?

Iar el a zis:

– Nu. Am stat pe geamantan.

Am scos atunci geamantanul afară. L-am deschis.

Deasupra, un costum la două rânduri, acceptabil. Bun pentru un eventual interviu, pentru simpozioane, cursuri, primiri oficiale. Cred că ar fi mers și la decernarea Premiului Nobel. Mai încolo, o cămașă de poplin și, înveliți într-o hârtie, niște pantofi. Sub ei, o scurtă de catifea cu mesadă de blană sintetică. În stânga, o căciulă din imitație de lutru. Trei perechi de șosete finlandeze de nailon. Mănuși de șofer și, în sfârșit, o centură de ofițer.

Pe fundul geamantanului era o pagină din Pravda, din luna mai, anul 1980. Un titlu cu majuscule: „MĂREAȚA ÎNVĂȚĂTURĂ E VIE!” La mijloc – portretul lui Karl Marx.

Când eram la școală, îmi plăcea să desenez chipurile conducătorilor proletariatului internațional. Mai ales al lui Karl Marx. Făceam o pată de cerneală, o întindeam pe pagină, și gata, semăna…

M-am uitat pe geamantanul gol. Pe fund era Karl Marx. Pe capac – Brodski. Iar între ei era viața: irosită, de neprețuit, o singură viață.

Am închis geamantanul. Se auzeau din el, înăbușit, rostogolindu-se, biluțele de naftalină. Lucrurile se găseau acum, într-un teanc pestriț, pe masa din bucătărie. Era tot ce dobândisem eu în treizeci și șase de ani. Cât trăisem în patrie. M-am gândit: oare chiar asta e tot? Și mi-am răspuns: da, asta e tot.

Serghei Dovlatov, Geamantanul, Humanitas, 2007, trad. de Margareta Sipoș

 

 

(așa începe, după care bagă câte o proză scurtă despre fiecare piesă vestimentară din geamantan, asta e viața și recomand)


trăiam alt-country, urma să fiu mort până acum

așa e somnul secvențial, dupa prima repriză, 3-4 ore, îți rămâne o oră să te gândești la ce-ai visat până să dormi iar, cealaltă jumătate:

se făcea că veneam cu autobuzul de la lucru, îmi țineam haina maro îndoită pe braț. la radio era prognoza meteo. ștergătoarele de parbriz, f lent, câmpurile verzi rain forest și cer ca magnetul deasupra; senzație de spațiu totuși. lucram ceva extravilan, ceilalți călători erau f tăcuți, așa cum îmi place. am dedus că nu erau neapărat colegi de muncă, poate doar călători, așa cum îmi place. s-ar putea să fi fost vorba de o benzinărie, nu păream obosit fizic, cât mai degrabă nedormit. eram ferit de acte, cu siguranță. dar nimic fizic, nu trăgeam din greu. ceva de îndemânare, poate, dulgherie, reglaj fin. eram cinstit.

în grădina mea urma să aibă loc un concert în acea seară. locuiam la țară, totul părea natural și destul de împământenit, mișcările îmi erau mai lente. eram în ardeal sau în altă țară. vocea din boxe a prezis că vor muri în timpul furtunii toți muzicienii, publicul. era un concert mare pentru acea regiune, cel puțin important, aduna probabil sute de oameni. apoi a fost descrisă moartea membrilor familiei mele, pe rând, de la nepoată până la mamă. parcă se confirma un blestem vechi. tata murea în pădurea de la concert, strivit de un arbore. grădina se termina într-o pădure, neîngrădit, limită naturală destul de eratică. verișoara mea, de fulger. apoi știrile au continuat, s-au terminat și autobuzul a mers mai departe, parcă mai repede ca până atunci, nemaifiind nimic de comunicat odată cu piesa de acordeon


 

am așteptat să ajung în stație, visul s-a rezolvat repede, m-a băgat direct în curte, la intrare, unde erau aproape toți cei convocați la radio. mă uitam pe cer și venea furtuna, era biblic. am început să împart în stânga și în dreapta sarcini, am pus să se deconecteze siguranțele, să se închidă geamurile și să se tragă storurile. tata nu era, tăia lemne, am bănuit. am ezitat, să mă duc în pădure după el sau să aștept resemnat cu restul familiei. îmi venea să plâng că și acum, când nu mai era timp, exista posibilitatea neputinței. îmi venea să mă rog, dar nu știam nicio rugăciune. lumea stătea la marginea patului, ca-n rembrandt. a venit un tunet care a făcut casa să vuiască. nu mai știu de concert, tata era mâhnit că o să ne culce la pământ iarba. m-am dus la geam și am aranjat perdeluța, iar gura s-a uscat așa tare că n-a mai lăsat mintea să dezlănțuie furtuna sfârșitului


‘ [pilot]

Mi-am strâns în liniște toate hainele, am împachetat ce era de împachetat și am aruncat câteva într-un rucsac pătat cu var și vopsele de cine știe când. Restul, le-am tras în niște saci de gunoi pe care i-am legat bine la gură. Am golit în cutii toate cele șase sertărașe cu pixuri, medicamente, foi, cabluri și alte mizerii despre care, în prostia mea, am crezut la un moment dat că mi-ar fi indispensabile traiului. Am pus capacul fiecărei cutii, unele de încălțăminte, altele de electonice ieftine, de mult stricate, după care am tras două rânduri de bandă adezivă în jurul fiecăreia. Le-am stivuit lângă ușă, acolo unde aruncasem deja sacii cu haine. Am tras apoi lenjeria de pat, perna și pilota, și le-am scos în hol, urcând cu satisfacție pe salteaua curată rucsacul jegărit.

Căpătasem acea precizie a mișcărilor hotărâte, când fiecare lucru poate fi cântărit cu luciditate, când fiecare gest găsește sensul unei utilități ultime, precizie după care am tânjit toată viața văzându-i pe ceilalți umblând buimaci în jurul meu, văzând lumea falsă care se chinuia. Această siguranță era acum a mea și nu lăsa loc vreunui echivoc.

Mi se deschisese apetitul. Am scos piunezele cu care afișele erau prinse în pereți și le-am aruncat în scrumieră. Am împachetat colile cu desene sau fotografii pe care le făcusem recent sau cu mult timp în urmă, chinuindu-mă să găsesc linii adevărate sau un unghi perfect. Pentru ce atâta efort și pentru ce atâta bătaie de cap? Pentru cine?!

Am desfiletat becurile și le-am pus pe birou, apoi, urcat pe scaun, am demontat lustra și, scoțând siguranțele, am înădit cele două fire. Mă uitam de sus la pereții goi, la tavanul perfect neted și, dacă la început era doar un mod de a mă descărca, acum simțeam în oase o dorință de a face totul praf. De-acolo, de sus, am observat ceva care mi-a tulburat liniștea. Cu rola de bandă adezivă în mână m-am îndreptat către prima priză, deasupra saltelei, și am anihilat-o, după care a fost rândul celei din dreapta biroului.

Așa, cu prizele sigilate, mi-au sărit în ochi electronicele, dar mai întâi mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe buturuga de lângă dulap, sprijinit de perete. Mi se vedeau pe antebraț venele așa cum în camera aproape goală se vedeau cablurile ieșite de după mobilă. Mi-am dat seama că nu mă pot opri nicio clipă, că nu îmi pot răpi plăcerea, așa că m-am ridicat în picoare și-am început să încolăcesc fire în jurul boxelor, în jurul laptopului și după veioză. Ca un șarpe cu căpățână dreptunghiulară a ieșit prelungitorul de sub saltea și l-am încolăcit și pe el.

Am închis telefonul mobil și l-am pus deasupra lor, pe tăblia biroului, stingând țigara în scrumieră. De el am avut în viața asta nevoie cum aș fi avut nevoie de un băț înfipt în fund. Era obiectul pe care-l uram din tot sufletul, de care mă bucuram că voi scăpa cu o satisfacție bolnavă, cumulativă.

În mijlocul camerei am adunat cărțile, cd-urile cu muzică și dvd-urile, toate rulând aceleași povești în jurul cărora s-au clădit atâtea mituri ridicole, alimentând pasiunile oamenilor fără o viață a lor. Era gata, venise ziua când vor vedea soarele pentru ultima oară, măcar exemplarele astea, simțeam eu o datorie specială să o fac. Dominația lor se încheiase aici și tot aici lua sfârșit alienarea la care lucraseră profesorii și prietenii snobi atâta timp, încercând, ca niște nebuni, să mă îndoctrineze.

M-am uitat împrejur și mi-am dat seama că totul arăta mult mai bine așa, mult mai cald. Cui au folosit toate astea? Cine ne-a zis nouă că avem nevoie de atâtea lucruri? Aceștia erau ultimii mei cinci ani și, în fața mea, lucrurile care și-au bătut joc de ei. Cum am putut trăi sufocat de atâta rahat? Rahatul altora, de care am vrut neaparat să am parte sau pe care am fost obligat să-l consider ca fiind al meu.

Am scos mai întâi ghivecele cu flori și le-am așezat în fața clădirii, cu fața la lumină. „Să trăiască singure, cum or vrea”, m-am gândit. Apoi am tras cele două tomberoane în dreptul scării și am coborât pe rând, saci, cutii și obiecte mai mari, pentru care nu a mai fost nevoie să-mi bat capul cu împachetatul. Am aruncat electronicele în cearșafuri, după care le-am înodat, să nu scotocească nimeni după ele, și le-am îndesat cu capacul până au dispărut în butoaiele mari de plastic. Lângă ele, gâfâind, am cărat sau împis birouri, scaune, dulapuri și dulăpioare. Îmi dădeam seama că o iau razna, dar a fost o eliberare să văd toate lucrurile pe care le-a atins ea rostogolindu-se la dracu pe scări.

Întors în cameră, transpirat și cu mâinile tremurându-mi de la efort și de la isteria în care m-am lăsat prins, m-am întins pe jos și, cu capul lipit de podea, m-am uitat la firele care atârnau din tavan. Acum, cu tot aerul din jur, mi-am dat seama cum, la început, am putut trăi amândoi aici. Cum am putut fi fericiți pe o simplă saltea până să apară toate lucrușoarele astea, toate minciunile care ne acopereau greșelile sau ne obligau să le minimalizăm până la uitare. Cum ne-am dorit aparatul de fotografiat pentru a vedea oamenii și pe noi înșine mai frumoși decât eram în realitate; și filmele, pentru a uita de viețile noastre; și muzicile, pentru a acoperi țipetele, și cărți, multe cărți, pentru a învăța să ne comportăm ca animalele unii cu alții. Cum ne-am astupat geamurile cu flori ca să nu ajungă lumina la mințile noastre și cum ne-am acoperit pereții ca să nu mai vedem zilnic igrasia care se forma între noi.

În cameră a rămas doar bușteanul cărat de ea la un moment dat, într-o supradoză de ecologism, pe care, când m-am ridicat să plec, m-am gândit să-l arunc prin geam, rugându-mă totuși să nu treacă chiar atunci o mașină pe lângă casa noastră.

Cu rucsacul într-o mână, uitându-mă la urmele lăsate de colțurile mobilelor în pereți, am coborât încet scările, gândindu-mă dacă mai are vreun rost să încui ușa. M-am uitat prin curte, așa, de control, și am văzut două bucăți lungi de scândură, pe care m-am gândit să le pun în capul scărilor, pe dinăuntru, în formă de X, apoi am ieșit și-am tras zăvorul peste poartă.