Category Archives: [ancheta]

Unde e artă, e protest? Vocea cui se-aude?

 

Anul 2012 a început într-o notă tulbure. Reprezentanții poporului, atât membri ai Parlamentului României, cât și europarlamentari, au luat decizii peste capul tuturor. Încă o dată, au nemulțumit: proteste și manifestații, mici revolte, incendieri, lupte de stradă ș.a.m.d.

Întrebarea care m-a măcinat, citind presa online a acestor zile – presă relativ independentă, adunând reacții și atitudini foarte lucide, dar și nenumărate cadre subiective – , a fost următoarea: Ce fac artele în momente ca acestea? Scriitorul, pictorul, au ei datoria să se implice? Ar mai putea contribui astăzi semnificativ la dimensiunea etică sau estetică a mișcărilor? Dacă da, care ar fi rolul și puterea lor în interiorul/ în afara cordonului de protecție format de jandarmi?

(Unde e artă, e protest? din nr. 1-2/2012 al Revistei Astra – Supliment Literatură, Arte și Idei, ancheta realizată de Bogdan Coșa)

Radu Vancu

E absolut sigur că scriitorul trebuie să fie implicat. Prin natura lui, scriitorul e un reactiv; scriem cu noi înşine, fireşte, dar ca reacţie la ce e în jur. Însă asta nu înseamnă câtuşi de puţin că scrisul lui trebuie numaidecât o platformă a mişcărilor social-politice în cauză. Un exemplu bun mi se pare a fi cel care-i priveşte pe Eminescu şi Alecsandri: implicat până peste cap în social-politicul vremii (ah, minunata şi teribila lui gazetărie…), cel dintâi n-a considerat totuşi necesar să reacţioneze poetic la Războiul de Independenţă. Pe când cel de-al doilea a scris, dintr-o admirabilă conştiinţă civică, un volum întreg despre acesta. Inutil să mai spunem care dintre cei doi rămâne totuşi Poetul. Scriitorul, aşadar, nu trebuie să dea o „dimensiune etică sau estetică” mişcărilor sociale sau politice ale vremii; istoria îşi construieşte cam de una singura etica (cât despre o estetică, mă gândesc din ce în ce mai serios că-i cam lipseşte cu desăvârşire). Ce trebuie el să încerce e să dea propriei vieţi dimensiunile astea (sau cel puţin pe cea etică); şi, implicit, propriului scris. E singurul lui rol şi singura lui putere. Minusculă şi uriaşă – Soljeniţân o compara cu puterea firului de nisip de a gripa roţile dinţate ale unui mecanism gigantic. Pentru asta, scriitorul nu trebuie să scrie implicat – ci, înainte de toate, să scrie liber. De asta se tem cel mai tare regimurile opresive. Nadejda Mandelştam povesteşte în memoriile ei teribile că, atunci când încerca să-l domolească pe Osip sau să-l convingă să plece, genialul poet îi răspundea cam aşa: „Rămânem aici, numai aici se ucide pentru poezie, numai ei respectă cu adevărat poezia!”. Poezia e o demonstraţie de libertate în sine, prin însăşi natura ei. Asta o face atât de periculoasă în ochii regimului totalitar. E, indiferent de tema ei, implicată. Şi, cred eu, poemele de dragoste sau de inimă rănită pot fi chiar mai subversive decât cele politice. Căci ele vorbesc mai profund despre omul concret.

Pe scurt, poetul trebuie să se implice. Poezia lui, nu neapărat; căci ea e oricum implicată.

Luiza Vasiliu

Scriitorul n-are altă datorie decît să scrie bine. Aproape de fiecare dată cînd i s-a părut că mai are şi alte datorii, a ieşit prost (vezi Sartre etc.). Sigur, dacă, la un moment dat, consideră că o cauză merită destulă atenţie încît să scrie un editorial, o proză, un poem, o pancartă, atunci e cu atît mai bine. Important e să nu facă asta din vreun sentiment dubios al datoriei sau din credinţa că arta ori e angajată, ori nu e deloc. Pe de altă parte, mi se pare extraordinar că Youussou N’dour a ieşit în stradă în timpul protestelor violente din Dakar împotriva realegerii preşedintelui Abdoulaye Wade. A contribuit astfel la legitimarea simbolică a opoziţiei, cel puţin în ochii opiniei publice internaţionale. Dacă n-ar fi fost (uşor) rănit în timpul aceloraşi proteste, probabil că presa ar fi rezolvat într-o depeşă de două rînduri evenimentele din Senegal, iar eu n-aş mai fi citit nimic despre Consiliul constituţional senegalez şi M23 (Mişcarea din 23 iunie). Aşadar, e minunat dacă artistul mai e, din cînd în cînd, şi angajat, e regretabil însă dacă e militant din oficiu.

Vasile Ernu

E greu să vorbești în spațiul românesc pe acest subiect din simplul motiv că aici nu există o tradiție a ceea ce se numește „cultură angajată și politică”. La noi, arta, cultura, mereu s-au sustras politicului, au vrut mereu să fie o estetică „autonomă” și „apolitcă”, ca și cum așa ceva este posibil. Eu cred că mai întîi ar trebui să regîndim aceste poziții de bază, fundamentale, între artă, cultură și politic. Din punctul meu de vedere (și am mai scris de cîteva ori pe acest subiect pe larg), arta și cultura în sine nu-și au nici un temei înafara orizontului de sens politic. De fapt, ele nu pot fi gîndite în afara politicului. Crezul meu politco-artistic sună destul de simplu: Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e și ipocrizie. Unde e ipocrizie, e și multă minciună. Unde există minciuna, apare nemulțumirea. Unde e nemulțumire, e și durere. Unde e durere, e suferință. Unde e suferință, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viață. Unde e viață, apare și artistul. Unde este un artist, apare, din păcate, și Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore cum se predica pe la noi. Arta crează sensuri și cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează. Arta te salvează de banalitate, de urît, de omul mic, iar salvarea este un gest eminamente politic.

Cum alegem însă fiecare din noi să protestăm, să ne revoltăm, să creăm un anumt tip de discurs critic? Asta ține deja de fiecare în parte, de capacitațile și modul de înțelegere a fiecăruia în parte, de instrumentarul de care dispunem, de metaforele pe care le uzăm, de artele pe care le practicăm. Nu există o rețetă. Lucrul cu adevărat important este înțelegerea și asumarea gestului. A te sustrage acestui mecanism, a încerca să trăiești „în afara politicului”, într-o „autonomie estetică” nu face decît să fii părtaș la ipocrizia, răul și mizeria politică care se întîmplă în jurul tău.

M. Duțescu

Am să răspund doar în nume propriu la întrebarea ta şi am s-o fac puţin pe lângă, dar sper să se înţeleagă de ce.

Înainte de toate, pentru mine a existat întotdeauna un backup: posibilitatea de a pleca din ţară. Am respins deja această posibilitate de 2 ori până acum – odată în 2004 Barcelona, a doua oară în 2006 Los Angeles – dar nu-mi pare rău, pentru că încă nu mi-a ajuns cuţitul la os, ca s-o iau cu adevărat în calcul. Pe de altă parte, nu-mi place să merg pe stradă prin Sectorul 5 şi să miroasă ca pe holurile Primăriei care-l administrează; o iau razna când văd cum se duce ecosistemul; îmi creşte tensiunea când mă prezint la Fisc să-mi negociez o poprire de aproape 18 000 Ron şi să aflu, după 2 luni de scandal, că a fost „o scăpare de la calculator”; nu-mi place că pensia bunică-mii e mică iar spitalul e bineînţeles cu şpagă; nu suport să plătesc reparaţii de 3000 Ron ca să-mi schimb bucşele la roţi, în condiţiile în care kilometrul de drum asfaltat, executat eventual de o celebră firmă din Austria, e mai scump aici decât în Austria. Cu toate astea, n-am ieşit în stradă în ianuarie 2012. Ba, mai mult, şi în 2004 şi în 2008 am votat cu Băsescu şi PD-L – şi la fel aş vota şi dacă ar fi mâine alegeri. Nu fiindcă aş fi de acord cu politica lor (judec politica, precum o fac majoritatea, după ureche – dar nici nu vreau mai mult), ci aş face-o doar ca minima gestionare a unui compromis.

De vreo 10 ani, eu, cel puţin, primesc bani doar dacă sunt competitiv şi pierd bani dacă mă relaxez şi zic „lasă, că poate îi păcălesc şi muşcă momeala”; de asemenea, am zero înţelegere pentru cei care aşteaptă să câştige bine, dar care aleg să muncească puţin sau deloc – sunt, cum s-ar zice, mai de dreapta, mai liberal. Mi-a convenit, de exemplu, atunci când liberalii au introdus impozitul unic de 16%. Doar că, începând cu 2008, opţiunea liberalismului stă în România sub semnul mineriadelor din anii ’90 şi miroase exact ca holul Primăriei Sectorului 5. De-aia, strict prin eliminare, nu mi-a rămas decât să votez cu Băsescu – asta şi fiindcă ţin să mă prezint de fiecare dată la vot, chiar şi atunci când trebuie să votez cu aceeaşi strângere de inimă cu care am votat mai demult, în turul 2 din 2000, cu Iliescu, ca să nu iasă Vadim.

De asemenea, tot după ureche, cred că Boc a fost un prim-ministru bun, probabil cel mai bun de după ’89. Mai cred şi că Udrea, personajul cel mai hulit al cabinetului Boc, nu e chiar o oiţă atât de neagră; oricum, o prefer multor figuri care s-au perindat prin tristele cabinete PSD anii trecuţi, de exemplu.

Aşa că toată povestea cu protestele din ianuarie m-a interesat mai puţin decât pe alţii – scriitori, artişti, sau nu. Am însă maxim respect pentru cei care au sacrificat timp şi energie în numele unor convingeri personale. Îi respect pe toţi cei care au fost acolo şi au scandat, chiar dacă unora nu le-a fost clar pentru cine o fac şi contra cui o fac – dar asta nu se pune, fiindcă am auzit că aşa e mereu la proteste. Dacă aş fi împărtăşit ideile lor, aş fi ieşit în stradă. Dar, în ciuda nemulţumirilor de care ziceam mai sus (cărora le-aş mai putea adăuga destule), eu nu sunt suficient de hipster ca să merg la proteste doar pentru că e ultima fiţă în materie de activism, nu sunt nici suficient de cocalar ca să ies la încăierare cu jandarmii – şi, mai ales, nu pot să uit chipul Gabrielei Vrânceanu-Firea, în ajunul alegerilor din 2004. Nu pot să uit, cum ar veni, zâmbetul ăla care-i ţâşnea de undeva din torace când îi lua interviuri lui Adrian Năstase. După cum îmi voi aminti totă viaţa superba noapte de glorie a lui Mircea (şi Mihaela) Geoană din 2008, cu Vanghelie, Illiescu, Hrebenciuc, Ponta, Dragnea, Mazăre sau – iau tot aşa, aproape la întâmplare – Şerban Mihăilescu („Miki Şpagă”) undeva, în background, toţi, în extaz. În fine, nu pot uita nici istorisirile unor colegi şi colege (arhitecţi, unii dintre ei cadre didactice la „Ion Mincu”) care au fost bătuţi (ei), respectiv violate (ele) în biblioteca facultăţii (care a fost arsă) în iunie 1990 de cei cărora Ion Iliescu le mulţumea la Romexpo pentru promptitudinea cu care au acţionat în numele democraţiei. Ion Iliescu, cel care ne zâmbeşte şi ne mustră părinteşte, cel care face şi desface şi azi, la 22 ani de la respectivele evenimente – cel căruia Dumnezeu i-a dat aşadar viaţă lungă, că poate doar-doar o să înţelegem şi noi ceva din asta.

Dan Sociu

Cred că ăsta e răspunsul la multe, să ieşi din tine, să gîndeşti în relaţie, să fii unul printre alţii, să nu mai fii atît de special şi profund şi căzut în tine. La evenimentele de la începutul anului mi s-a părut important să nu reacţionez continuu, ca un implicat profesionist, ca un activist, dar pe modelul ăla clasic al bărbatului care se enervează rar dar cînd trebuie.

N-am comentat mult şi cînd am făcut-o am făcut-o dintr-o poziţie oarecum conservatoare – m-am enervat pe idealizarea ultraşilor şi a violenţei, mi s-a părut aşa o glumă proastă că oameni care de obicei sunt cît se poate de pasiv-agresivi, vor să le facă tuturor pe plac şi au curaj critic numai în bîrfă, s-au trezit deodată că vor să arunce cu pietre şi să dea foc şi baricade şi 68-tisme.

Cred că e mai ok aşa, să nu bombăneşti tot timpul ca Mircea Badea sau să fii un rebel de-ăla stereotip ca tipul de la Luna Amară, mereu revoltat – fă-ţi treburile tale, scrisul tău şi pictatul şi implică-te cînd simţi că e foarte important. Oricum, prin artă poţi să faci măcar o descriere bună a lumii în care trăieşti şi asta e util.

Andrei Dósa

Îmi amintesc de o întâmplare povestită de Banksy. Într-o noapte, a încercat să picteze un pod de cale ferată cu postere înfățisându-l pe Che Guevara scurgându-se treptat de pe pagină. Încerca să critice reciclarea la nesfârșit a unui simbol, tocmai prin faptul că-l recicla la nesfârșit. În timpul operațiunii, care se petrecea devreme în zori, a realizat că în imediata sa apropiere câțiva mascați dădeau o spargere într-un magazin. Situația nu ar fi arătat chiar roz dacă mai rămânea mult în zonă, așa că a întins-o. Dimineața, puștii din cartier s-au întrebat probabil, observând schimbările aduse podului: ”De ce stă cineva doar să picteze imagini ale unui revoluționar când ar putea să se comporte ca unul?”

Mă întreb ce au însemnat pentru conștiința publică relatările lui Silviu Dancu de la fața locului, pancartele și entuziasmul lui Mugur Grosu, lanțul uman format cu ocazia sărbătoririi zilei de 24 ianuarie sau manifestul lui Norzeatic. Au adus diversitate, detalii insolite, poate ceva mai mulți oameni în piață. Pe ecranele cu plasmă se vedeau capetele protestatarilor scăldate în lumina puternică a carelor de televiziune. După un timp, lumea s-a obișnuit, știa că la ora prestabilită se ”dau” protestele. Orice mișcare de masă poate deveni rapid un reality-show călduț.

Dacă ești doar un observator și postezi pe bloguri, ai capacitate de analiză și sinteză foarte bună, dar nu-ți place gloata și adrenalina poți să stai acasă și să ajungi la concluzii de genul: ”protestele nu sunt decât niște supape folosite de guverne pentru a disipa tensiunea socială și a da iluzia cetățeanului că are putere de decizie și în afara momentelor în care este chemat la urnă”.

Toate creațiile artistice, toate inițiativele se fac cunoscute, circulă în medii care nu au fost destinate revoltei. Am lăsat televiziunea să devină divertisment. Revoluția primește multe like-uri pe Facebook, dar nimeni nu e prieten cu Revoluția. Mediile, în mod paradoxal, ne izolează de propriile acțiuni, acțiunile noastre se sparg în acțiuni din ce în ce mai insignifiante. Poate că acesta este rolul artistului astăzi, să încerce să îl reconecteze pe om la acțiunile sale. Poate că asta înseamnă să se comporte ca un revoluționar.

Constantin Vică

Nu știu – ăsta e răspunsul meu. Cred că se implică deja, fiecare după natura sa. Am văzut artiști vizuali foarte vocali în stradă, scriitori, eseiști etc. În plus, se scrie mult despre, nu?

Răzvan Țupa

Specialităţi româneşti

Mă bucur că tu găseşti că am fost activ în materie de proteste. Mie mi se pare că m-am abţinut destul de mult. Dar asta e o problemă a mea, personală. O să încerc să răspund la întrebările pe care mi le-ai adresat, dar nu îmi este prea uşor. În primul rând pentru că eu nu cred că există „datorii” ale poetului. Până la urmă, fie că o face explicit sau implicit, un scriitor este oricum implicat. Atunci când Uniunea Scriitorilor a sărit în sus ca să nege că ar fi emis un comunicat de sprijin pentru cei care protestau, accea nu a fost o dovadă de echidistanţă, ci de implicare. Nepăsarea este cel mai util lucru pentru orice abuz social.

Clivaje poetice

Poate şi influenţaţi de imaginea războinică pe care au căpătat-o jandarmii în ultimele luni în România, ne raportăm la poziţia pe care o putem avea dincolo sau dincoace de cordonul de scuturi şi căşti. În realitate, cred că jandarmii sunt printre primele victime ale oricărui conflict din societate. Este meseria lor să îşi ia pietre în cap orice culoare pilitică ar avea cei care conduc ţara. Cam pe acolo se află şi cei care lucrează cu idei sau cu limbajul. Mă gândesc doar la faptul că atunci când sunt ciocniri violente pe stradă o gaşcă de mascaţi îşi trage şuturi cu o altă gaşcă de mascaţi. De obicei, amândouă sunt manipulate. Uneori, numai una dintre ele. Şi aceasta este situaţia oricărui limbaj artistic: uneori şi arta şi receptarea sunt doar rezultatul manipulării. De obicei… amândouă.

Întrebarea pe care o pui în legătură cu posibilitatea unei contribuţii semnificative pe care ar avea-o artele în ziua de azi este puţin amuzantă pentru mine. Şi asta numai pentru că îmi este foarte greu să nu văd că orice justificare politică sau socială din România (dar şi de aiurea) este intens artistică şi, mai ales, literară.

Un pic de terapie pentru fetişişti

Dacă analizăm elementele care atestă puterea politică sau socială într-o republică descoperim că, la nivel teoretic cel puţin, povestea este foarte frumoasă. Poporul alege şi oferă nu conducerea ci responsabilitatea pentru ce se întâmplă în societate într-o perioadă de timp. În realitate însă… descoperim aceleaşi fetişisme care au spart imperii: Dumnezeu să ne ajute, Statul este sacru, sistemul este de vină. Uităm că până şi cel mai „verde” stat este făcut tot din oameni iar sistemul… este doar ceea ce fiecare dintre noi face. De la felul în care scriem până la felul în care se îmbracă şoferul de autobuz. Restul e poveste. Şi partea cea mai urâtă a poveştii este confuzia care ni se predă din literatură până în politică: în loc să vedem că idei şi practici sunt vinovate… credem că schimbân listele de nume pe care le alegem rezolvăm ceva. Numai pofta de a identifica vinovaţi este satisfăcută. Şi chiar şi ea doar momentan. Problemele, însă rămân.

Spaima finală

Pentru că trebuie să încheiem cumva această fantezie, îţi propun un exerciţiu: închipuieşte-ţi cel mai frumos scenariu pentru viaţa ta. Când ai toate amănuntele gata, când totul este pus la punct pentru ca tu să te bucuri de perfecţiune, vin cele două veşti. Una bună, una proastă. Cea bună este că din moment ce te-ai gândit exact aşa se va întâmpla. Cea proastă: că nu este sigur că ţi se va întâmpla ţie. Şi pentru a rezolva acest lucru eşti întrebat pentru ce vrei să te sacrifici: patrie? urmaşi? Pentru orice te vei pronunţa o să alegem un şef să se ocupe de asta. Dar şi el o să uite ce treabă are şi o să-ţi ofere aceleaşi scuze sforăitoare: neamul, partia şi celelalte lucruri care pot să scuze orice crimă.

Svetlana Cîrstean

Ne place fără îndoială să ne imaginăm în continuare scriitorul ca pe o ființă romantică, boemă, revoluționară, aureolată de propria incandescență, arzînd, simbolic desigur, ca o torță vie, în mijlocul unei piețe publice. Au fost voci care, în aceste zile tulburi de început de an, le-au reproșat scriitorilor români lipsa de implicare, de atitudine și, de ce nu, tăcerea. La fel cum au fost voci care le-au reproșat și lipsa subiectelor puternice în cărțile lor, atîta timp cît aceste cărți nu reușesc să ofere un peisaj corect al lumii românești contemporane. Mă gîndesc că aceste două feluri de reproș merg bine împreună și rimează totodată cu proiecția aceea nostalgică și idealistă care face din scriitor un personaj luptător și perpetuu prezent în ceea ce se numește viața cetății.

Însă scriitorii nu sînt de un singur fel, așa cum nici literatura nu e prin definiție doar realistă sau implicată sau patriotică. Nu-i putem impune scriitorului subiectele și nici viziunea. Nu-l putem obliga să se ocupe de ceea ce nu îl interesează, nu putem să îi cerem să caute inspirația în locuri străine de el însuși. Pe de altă parte, dacă în anii ’70 scriitorii români își scriau textele avînd încă iluzia că puterea îi acceptă, îi ascultă și îi ocrotește, că vocea lor, adesea rezultat al unui compromis, contează, în anii ’80, literatura română începea să existe pentru ea însăși, subversivitatea ei nu era revoluționară, ci implicită. Se scria literatură de dragul literaturii și asta era suficient ca să jignească regimul. După ’90, mulți au fost aceia care au abandonat scrisul pentru a se arunca în vîltoarea luptei, pentru a fi prezenți și vii în noile timpuri promițătoare care veniseră. Mulți au regretat apoi implicarea lor pe care au calificat-o drept naivă sau inutilă. Unii s-au retras, unii au redescoperit scrisul, alții nu. Oare toate aceste valuri de scriitori, de stiluri, de direcții, de iluzii și decepții să fi netezit calea spre dezabuzarea de astăzi, spre lipsa de implicare, dar mai ales de viziune asupra lumii noastre, acea viziune care poate crea marile cărți?

Mugur Grosu

Salvarea crabilor

Iată o situaţie la care tot meditez după ce-am citit-o la Witold Gombrowicz: te plimbi pe o plajă şi vezi un crab răsturnat pe spate care-şi agită-n sus picioruşele, te apleci şi realizezi că nu va reuşi să se-ntoarcă singur, doar omul reuşeşte să-şi găsească proptele în cer, aşa că probabil va pieri acolo unde l-a zvârlit făraşul mării, te-nduioşezi, îl pui pe picioare şi îl priveşti cum se-ndepărtează alene şi-n inima ta adie un fel de mulţumire care n-apucă să dospească pentru că-ţi iese-n cale alt crab cu picioarele-n sus, te apleci, îl salvezi, te îndrepţi, mai vezi unul, te-apleci, îl salvezi, te tot apleci salvând crabi până când te îndrepţi şi priveşti cu atenţie-n jur şi vezi puzderie de crabi răsturnaţi, zvâcnind din picioruşe, probabil a fost o furtună, plaja e fără sfârşit şi marea-şi tot scutură făraşele, nu-ţi va ajunge o viaţă să faci doar această fărâmă de bine, dacă-ţi pui mintea cu ea vei deveni tu însuţi un crab cu picioruşele-n sus, şi cine ştie dacă se va găsi cineva în preajmă să te salveze…

Sunt tot atâtea răspunsuri câte făpturi înzestrate cu „raţiune superioară” suportă planeta: unii vor merge pe plaja aceea atât de absorbiţi de ei înşişi încât nici măcar nu ar observa că se-ntâmplă să calce pe crabi. Alţii vor consemna întâmplarea şi-o vor închide în colivia metaforelor personale, meditând cu tristeţe sau mărinimie la propria lor condiţie. Alţii se vor minuna, vor face poze şi vor relata cu neutralitate sau patetism, după dispoziţie, convingeri sau mijloace. Alţii se vor apleca o singură dată, să-şi fi liniştit conştiinţa, eventual propovăduind formula implicării elementare:  dacă fiecare s-ar apleca şi-ar salva câte-un crab, lumea ar fi mai bună. Alţii vor comenta sec despre selecţia naturală. Alţii vor vedea strict o problemă de curăţenie costieră şi-i vor interpela pe cei responsabili cu ordinea şi salubritatea.  Alţii-şi vor sensibiliza semenii şi vor mobiliza voluntari care să dea o mână de ajutor la salvarea crabilor. Alţii vor iniţia campanii pentru ameliorarea situaţiei, vor identifica implicaţiile, cauzele şi consecinţele şi vor gândi proiecte într-un cadru global. Iar alţii vor aştepta ca totul să se sedimenteze şi vor dărui apoi omenirii un cântecel folk, o istorioară sau un documentar despre crabul cu picioruşele proptite-n cer care-a schimbat ordinea mondială.

Multe astfel de glasuri mi-au răsunat în minte după zavera din 15 ianuarie, când am ieşit prima oară „în stradă”, în urma  zvonurilor că un făraş uriaş zvârlise-n Piaţa Universităţii o mulţime de crabi care zvâcneau cu disperare din picioruşe. Mai degrabă împins de inconsistenţa informaţiilor de presă, de frivolitatea relatărilor „de la faţa locului” (greu de găsit formulă mai detestabilă) şi de tendenţiozitatea  lor – pozitivă sau negativă. Aşadar, mai mult din nevoia de-a vedea cu ochii mei ce se-ntâmplă decât împins de propriile revolte sau opinii politice. Vorbisem la telefon cu Silviu Dancu, ne întrebasem ce se întâmplă şi convenisem să mergem să ne lămurim singuri. Iar pentru cei animaţi de aceeaşi nevoie am luat şi camera foto – cu care, până la urmă, aveam să filmez; dacă nu puteau afla cu proprii lor ochi, le-mprumutam eu vederea. Asta, însă, m-a obligat să las acasă majoritatea glasurilor amintite, chiar şi revoltele: mi-am asumat un rol, şi strada m-a obligat în repetate rânduri să mă legitimez ca atare când pendulam între tabere sau mă trezeam prins între gaze şi pietre:  am nimerit chiar la începutul urgiei, am scos camera, am început să filmez iar rolul ăsta mi-a dăruit din belşug ce-avea fiecare mai „bun” de-mpărţit. În câteva rânduri legitimaţia de presă a scumpei mele soţii m-a ferit în ultimul moment de bastoane sau dubă, la fel de bine cum faptul că nu eram ziarist m-a salvat de snopeala aşa-numiţilor ultraşi. Noaptea târziu, când mi-am descărcat în propria locuinţă emoţiile, oboseala şi cei 30 de GB de filmări, a urmat ceva mult mai greu: cum livrez documentul neutru, ce păstrez din tot ce-am văzut, inhalat, încasat. Şi-am început prin a mă elimina din poveste pe mine, tăind pasajele de emoţii private, interogări şi negocieri pentru propria integritate,  de dragul minimei neutralităţi. Când, în fine, am reuşit să lansez online montajul cu cele 40 de minute de film selectate, realizam, cu amărăciune secretă, că aruncam la coş tot bagajul meu de emoţii şi că, de dragul rolului asumat, celelalte glasuri din mine nu se vor face nicicum auzite, şi că povestea cealaltă, a picioruşelor mele proptite în cer va rămâne nescrisă pentru a nu altera povestea făraşului uriaş. Deşi nu puţini mi-au cerut şi povestea, aveam să mă bucur c-a fost aşa: după încă o zi, Silviu Dancu mi-a dat să citesc textul său, Lacrimi şi sfinţi, care-mi compensa de minune absenţa. Şi s-a răspândit ca un virus:  blogul meu raportează c-a fost citit de peste 1500 de oameni, a avut mii de alţi cititori şi distribuitori pe Facebook, a fost tradus şi ofertat de antologatori. Tandemul a funcţionat de minune: filmul a avut 15.000 de vizualizări – până-n clipa când, la reclamaţia unor anonimi vigilenţi a fost „securizat” de Youtube cu o restricţie de vârstă cel puţin dubioasă. Anumite secvenţe vor fi folosite într-un performance internaţional. Aş spune că, fără de voie, asemeni plajei lui Gombrowicz, strada şi-a croit drum şi-n măruntaiele artei şi propria noastră metaforă.

În ce mă priveşte, am revenit o vreme în stradă şi, de cele mai multe ori am lăsat acasă camera de filmat, ca să mă pot alătura crabilor răsturnaţi acolo: zvâcneam în sus o placardă pe care scrisesem „nu mă comasaţi”.  Până când cineva chiar a rezolvat asta. Multe altele şi-au găsit un răspuns sau îl caută încă. Făraşul răstoarnă alţi şi alţi crabi, şi nu am ipocrizia să-mi pun mintea cu el. Ori să-mi astup  urechile sau să propovăduiesc altora ce să facă. Sunt aşa cum îi ştim: unii cu selecţia naturală, alţii cu ordinea, salubritatea, ecologia, propria conştiinţă sau ce poate face mai bine. Nu ştiu dacă-i mai importantă salvarea tuturor crabilor decât puterea acestei metafore care chiar schimbă lumea. Rămâne ca cel ce aşteptă marea sedimentare să documenteze povestea, sau să ne dăruiască acel cântecel.