Monthly Archives: Noiembrie 2012

„Black Glass” (roman): partea întâi, cap. I

1.

There is nothing in my head today. (Ben Mirov)

Stăteam așa de un timp, n-aș putea spune cât era ceasul, în casă țineam mereu întuneric. Cu ochii deschiși, pe burtă, vedeam scaunul biroului mai mult vertical, fără relief. Restul mobilelor fiind negre sau de o culoare incertă, brun-închise, neprimind lumină de nicăieri, făceau parte doar dintr-un decor memorat, pe care-l știam prezent. Din când în când trecea o mașină, în general taximetriști fără frică de țigănie. Aveam geamul care dădea în stradă astupat de o pătură pe care o fixasem în lemnărie cu șipcuțe neregulate, luate la-ntâmplare din magazia de jos în prima seară în care mă instalasem, înapoi în decembrie. Auzeam clar motorul turat la curba din fața bisericii și cauciucurile începând să derapeze pe drumul îngust, apoi prin fața casei, înaintând greu pe cele două urme paralele, împingând zăpada bătătorită pe mijloc în funcție de garda la sol a mașinii. Știam, adică, atunci când trecea altceva decât un Logan. Nu era o zonă aglomerată, rareori fluxul se ridica astfel încât să devină o obișnuință acustică, să le pot pierde șirul.

Când s-a trezit Matilda, am simțit trupul mic arcuindu-se deasupra mea, apoi am auzit-o coborând de pe saltea. Pășea mărunt prin cameră, se întindea, începusem să simt frigul pe care peretele dinspre stradă îl expira. Matilda se-nvățase să doarmă ca un tampon între mine și peretele înghețat, se tolănea pe-o parte și, luând formă de seceră, îmi masca jumătatea de cap ieșită de sub plapumă. Dormeam cu o aură de sfânt negativ, căci era o maidaneză neagră, puiuț încă. Nu prea ne-nțelegeam, nici cu mă-sa nu ne-nțelegeam, dormea ca o vită pe dulap, sus, unde era mai cald, nu ne folosea la nimic. Le găsisem acolo când m-am mutat, mai era una pe care am alungat-o și doi pui care-au murit de frig sau au fost mâncați de dihănii. Era o iarnă grea, se scria că nu mai ninsese atât din ’57.

M-am ridicat și am aprins focul în sobă, foloseam o lumânare. Mi-am luat un pulover peste helanca în care dormisem, mi-am trosnit degetele și-am suflat în pumni să mă-ncălzesc. Pe un colț de saltea, peste plapumă, încercam să dezleg șireturile înnodate. Mă simțeam stupid și sărit într-un mod neștiut până atunci. Vântul începuse să sufle, și eu, cum stăteam la marginea intersecției, eram primul care-l auzeam în acoperișul de tablă. Știam că afară e rău, că-s douăzeci de grade sub zero, dar soba avea să se-ncingă căci gazul șuiera printre dinții de metal ai arzătorului de 800 la putere maximă.

Încălțat, prin ciorapii de lână, încercam să-mi scarpin o eczemă care-mi apăruse sub gleznă. Era primul gând lucid din ziua aceea, prima plăcere, dar începuse repede a mă mânca pielea peste tot și m-am gândit c-ar trebui să mă spăl. Am ridicat de tortiță bidonul de apă la 11 litri și, după ce-am luat o gură, l-am dus lângă sobă. Mi-a venit subit să mă piș. Am pus pe mine halatul flaușat cu care o scosesem pe maică-mea din spital, pe care l-am sustras apoi fiind unicul fiu, și-am coborât ținându-mă atent de balustradă. Încercam să văd unde calc, să nu alunec, dracu, să-mi rup ceva, pentru că scările erau bombate de o gheață groasă, negricioasă de când se spărseseră țevile de apă și mă inundasem. Fusese neplăcut și-a rămas o vreme așa, până m-am obișnuit.

Ușa ce dădea spre curte, dintr-o tablă mai groasă, avea geamuri cu grilaj în partea de sus, dar nu ținea mare lucru, că viscolul băga zăpadă pe unde-ar fi trebuit să se-mbine frumos, elegant. La fel și sus, în cameră, la geamurile care nu erau duble. Așa era construită casa asta, care fusese pe vremuri bordeiul slugilor marelui general Magheru, cu reședința vizavi, în vremurile noastre cu geamuri sparte dar păzită asiduu de către bărbați la șaizeci de ani, răbdători, așteptând încă un an sau doi pentru a putea ieși în tihnă la pensie.

Zăvorul prindea o pojghiță în nopțile mai geroase, așa că a trebuit să urc după lampa cu gaz și să o topesc împrejur, apoi să trag de o mânecă mai groasă și să împing rapid astfel încât să nu-mi frig podul palmei sau degetele; aș fi putut aștepta până se răcește puțin, dar mereu făceam pe mine. Pentru că ninsese mult, iar ușa se deschidea în afară, am reușit s-o împing doar de-o palmă, cât să n-o piș, după care am urcat dârdâind și mi-am lipit mâinile de sobă. Nu țin minte să mă fi gândit la ceva anume, vedeam doar cum vântul, imediat ce treceau de paravanul ușii, împrăștia stropii care-ncotro.

Când m-am dus în bucătărie să caut o cratiță, Matilda s-a frecat de picioarele mele și a luat-o pe scări, avea ea jos o spărtură prin care îi încăpea capul. Erau rare momentele când îndrăznea asta, îi era frică de restul casei, în aripa stângă nici nu călcase vreodată. Era frig peste tot oricum, iar ea ieșea fix ca mine, după același orar, când nu mai putea. Mă-sa obișnuia să dispară câte două zile, așa am găsit-o întinsă mai târziu, în primăvară, lângă un trotuar, și mi s-a făcut un pic milă, un pic scârbă că putregaiul ăla stătuse o jumătate de an în aceeași cameră cu mine.

Montasem un scăunel pliant din lemn, înalt de vreo douăzeci, pe care pusesem lighenașul. În casa aia toate lucrurile erau mici, înguste și neîndemânoase, era tot ce permitea spațiul, mai ales în momentul în care am fost nevoit să mă strâng într-o singură cameră, cea mai mică. M-am spălat repede până la brâu și pe cap, apoi m-am uscat. Acolo, dacă stăteai în picioare lângă sobă, nu era chiar așa rău. Mi-am scos pantalonii și chiloții și, în apa cleioasă de la șampon, mi-am spălat curul, care nu încăpea în lighean, apoi picioarele, care de-asemenea. M-am uscat rapid cu un prosop curat, apoi am șters scăunelul și zoaiele de pe jos, mi-am pus haine curate, un fes, și-am ieșit să vărs apa. Am împins ușa mai voinic parcă, am clătit ligheanul cu doi pumni de zăpadă aleasă cu grijă de pe lângă temelie, apoi am urcat în bucătărie și-am dat drumul la radio. Începea să se-ncălzească și-acolo, lăsasem aragazul pornit.

Am pus un ibric să se-nfierbânte și m-am spălat pe dinți lângă mormanul de vase înghețate. Nu curgea apă de vreo săptămână, crăpaseră toate țevile, de la sifonul chiuvetei la canalizare și de sub robinet până jos, afară, la contor. Iar care nu crăpaseră, erau bocnă oricum, pentru că la bucătărie nu era geam, ci placaj fixat cu silicon, și noaptea, orice-aș fi făcut, o scăpam sub zero grade. De la oale cu mâncare la pastă de dinți și șampon, tot ce conta țineam în frigider să nu-nghețe.

Nu puteam folosi baia, așa că mutasem oglinda în bucătărie, unde mai aveam treabă. Astfel, în timp ce-mi clăteam gura, obișnuiam să mă privesc jenat de situație. Apoi mă uitam în plan secund. În spatele meu, pe perete, stăteau ordonate cutiile de paste. Ceva mi-a sunat diferit în dimineața aceea și-am făcut un efort: eram ca-ntr-un tablou pe care-l văzusem la o galerie de artă. Intrasem fără motiv cu o zi în urmă și-am văzut numai leșinături și avangardă. În fața unei singure picturi m-am oprit la ieșire, eu, nemișcat în fața artei figurative: un bărbat subțire, tras la față, aranjându-și nodul cravatei în oglindă, cu ochii de clăbuci – ăsta eram eu – , iar cutiile de paste de pe polița metalică erau zidurile dărâmate ale unei hale – asta forma adevăratul subiect al picturii. Ceva destul de facil și nevaloros ca toate lucrările expuse și, în fond, ca arta cu tematică post-industrială făcută în România, îmi zisesem, dar ceva se-ntâmplase că a rămas și-acum. Poate-mi plăcuse, deși nu știam mare lucru despre pictură și, puteam să jur cu mâna pe inimă, nu mă interesa; știam că majoritatea artiștilor sunt un fel de gunoaie lent biodegradabile, incomozi și unsuroși, cu care nu trebuie să am de-a face niciodată, încă de când am început să lucrez ca reporter corespondent pentru câteva reviste cu pretenții și avusesem neplăcerea să întâlnesc câțiva.

Când am realizat că mă uit în ochii mei am lăsat capul în jos, unde strălucea albă, năclăind inoxul chiuvetei, pasta de dinți pe care-o scuipasem.

Am simțit nevoia să fumez și, mai specific, să stau jos cât fumez, dar în bucătărie nu era loc de scaune. Urcasem și coborâsem ca o pisică, mă obosisem cu baia și mi-era foame de-acum, așa că am pus mai bine la încălzit un castron de supă în microunde și m-am întors în cameră. M-am așezat la birou, am dat drumu la net și-am aprins țigărușa. Era șase și douăzeci, lumea începea să se scoale, să trimită mailuri, așteptam să-mi primesc și eu rația, un răspuns, ceva, care de câteva zile nu mai venea. Matilda, zgribulită, intrase și ea în cameră, a zdrăngănit pe lângă castronul cu boabe, a făcut miau-miau, cum are ea obiceiul de a dubla scurt, apoi mi-a sărit în brațe și s-a culcat pe coapsele mele.

2.

I think about you every day. (Ben Mirov)

.
.
.