Monthly Archives: Mai 2012

rugăciune

dă-mi, Doamne,
relevanța
obiectului de studiu.


o treabă urîtă de șofer beat

aștept să fiarbă niște cartofi și citesc din cartea lui khasis
la ruperi de ritm ridic ochii peste foi
gazul n-are presiune
televizorul e mut
în bucătărie am întins canapeaua de seară

față tragică-n slow motion

grindină bate capote

teniși în pas de viol

camera ridică din umeri la reconstituire
dintre buruieni
cineva în direct n-are cască și
ca un pinguin pe vârful de aisberg
simte cum de el se dispensează întregul univers
(pe retină îi rămâne platoul de emisie în culori calde
cu un deget înfipt în ureche îl suge neantul)

mă uit sub capac sarea abia se topește
îmi lipesc capul de geam și inert
pentru că nu pot scăpa de tine
și nu-mi pot contura în cap o imagine plăcută
îmi închipui că în fața mea e
o gagică extraterestru
pe care trebuie să o învăț
sărutul nostru pământean

rotesc încet cu limba
bombonele din colivă încleiate în gură
le izbesc de dinți
în zgomot de rulment

țin furculița în aer
și singur
și televizorul

dacă oprești sonorul
toți sunt neajutorați

prezentatoarea de exemplu
e genul de femeie
pentru care cineva s-a dus la 20
acum are ochii de blankul șoferului
și mâna dreaptă uitată pe masă
ca mâna celui care
te-ar strânge prietenește de umăr
dar nu-i suficient de beat


o formă de-adăpost primară

e dimineață a treia oară
scriu în caiet e liniște
îmi masez pieptul e soare amân consultul încă o zi
dintr-un pahar gust și mă-ntind să ud florile fumez și am gânduri e necesar
iubirea a trecut când am înghițit un ou fără motoraș
e pace mă las în scaun pe geam e uzina electrică
grădina de mere high voltage  e viața sunt acasă


Dovlatov, pentru prieteni care n-au parcurs

Scârba aia de la Serviciul pașapoarte îmi zice:

– Fiecare cetățean care pleacă are dreptul la trei geamantane. Asta e norma stabilită. Există o dispoziție specială dată de minister. Orice obiecție e de prisos.

Bineînțeles, eu am obiectat:

– Doar trei geamantane?! Și cum rămâne cu bunurile?

– De exemplu?

– De exemplu, colecția mea de mașini de curse.

– Vindeți-o, a răspuns funcționara, fără să-și mai bată capul.

Apoi a adăugat, încruntându-se ușor:

– Dacă sunteți nemulțumit de ceva, faceți o plângere.

– Sunt mulțumit, zic.

După pușcărie, eram mulțumit de orice.

– În cazul acesta, purtați-vă mai cuviincios.

O săptămână mai târziu, îmi făceam bagajul. Și, ca să vezi, mi-a fost de-ajuns un singur geamantan, unul singur.

Mi-a venit să-mi plâng de milă. Am treizeci și șase de ani. Din aceștia, optsprezece am muncit. Cum câștigasem un ban, cumpăram câte ceva. Aveam, îmi închipuiam eu, oarecare bunuri. Iar rezultatul – un geamantan. Și acela de dimensiuni destul de modeste. Reiese că sunt un calic? Cum s-a putut întâmpla așa ceva?!

Cărțile? Dar cărțile mele erau mai ales dintre cele interzise. La vamă astea sunt reținute. A trebuit să le dau cunoscuților mei, împreună cu așa-zisa arhivă.

Manuscrisele? Le trimisesem demult, pe căi ocolite, în Occident.

Mobila? Biroul l-am dus la consignație. Scaunele le-a luat pictorul Ceghin, care până atunci se folosise de niște lăzi. Restul l-am aruncat.

Așa că am plecat doar cu un geamantan. Geamantanul era din placaj, într-o husă de pânză, cu întărituri metalice la colțuri. Încuietoarea nu funcționa. Am fost nevoit să-mi leg geamantanul cu o sfoară de rufe.

Cândva, am fost cu el în tabăra de pionieri. Pe capac fusese scris cu cerneală: „Grupa mică. Serioja Dovlatov”. Alături, un binevoitor mâzgălise: „căcăciosul”. În câteva locuri pânza se rupsese.

În interior, capacul era tapetat cu fotografii ale lui Rocky Marciano, Armstrong, Iosif Brodski. Într-o rochiță transparentă, Lollobrigida. Vameșul a încercat s-o dezlipească pe Lollobrigida cu unghiile. A reușit doar s-o zgârie.

De Brodski nu s-a atins. A întrebat doar cine e. I-am răspuns că e o rudă îndepărtată….

Pe 16 mai eram în Italia. Am locuit la hotelul Dina, din Roma. Geamantanul l-am împins sub pat.

Curând am început să primesc ceva onorarii de la revistele rusești. Mi-am cumpărat sandale albastre, blugi, cămăși de in. Așa că geamantanul nici măcar nu l-am deschis.

După trei luni am plecat în Statele Unite, la New York. Mai întâi am locuit la hotelul Rio. Apoi la niște prieteni, în Flushing. În sfârșit, am închiriat un apartament într-un cartier decent. Am pus geamantanul într-un colț, în fundul debaralei. Așa că n-am apucat să dezleg sfoara de rufe.

Au trecut patru ani. Ne-am refăcut familia. Fiica mea devenise o tânără americancă. Ni s-a născut un băiețel. A crescut și a început să facă năzbâtii. Într-o zi, ieșindu-și din fire, soția mea i-a strigat:

– Treci imediat în debara!

Fiul meu a stat în debara vreo trei minute. Apoi, l-am scos de acolo și l-am întrebat:

– Ți-a fost frică? Ai plâns?

Iar el a zis:

– Nu. Am stat pe geamantan.

Am scos atunci geamantanul afară. L-am deschis.

Deasupra, un costum la două rânduri, acceptabil. Bun pentru un eventual interviu, pentru simpozioane, cursuri, primiri oficiale. Cred că ar fi mers și la decernarea Premiului Nobel. Mai încolo, o cămașă de poplin și, înveliți într-o hârtie, niște pantofi. Sub ei, o scurtă de catifea cu mesadă de blană sintetică. În stânga, o căciulă din imitație de lutru. Trei perechi de șosete finlandeze de nailon. Mănuși de șofer și, în sfârșit, o centură de ofițer.

Pe fundul geamantanului era o pagină din Pravda, din luna mai, anul 1980. Un titlu cu majuscule: „MĂREAȚA ÎNVĂȚĂTURĂ E VIE!” La mijloc – portretul lui Karl Marx.

Când eram la școală, îmi plăcea să desenez chipurile conducătorilor proletariatului internațional. Mai ales al lui Karl Marx. Făceam o pată de cerneală, o întindeam pe pagină, și gata, semăna…

M-am uitat pe geamantanul gol. Pe fund era Karl Marx. Pe capac – Brodski. Iar între ei era viața: irosită, de neprețuit, o singură viață.

Am închis geamantanul. Se auzeau din el, înăbușit, rostogolindu-se, biluțele de naftalină. Lucrurile se găseau acum, într-un teanc pestriț, pe masa din bucătărie. Era tot ce dobândisem eu în treizeci și șase de ani. Cât trăisem în patrie. M-am gândit: oare chiar asta e tot? Și mi-am răspuns: da, asta e tot.

Serghei Dovlatov, Geamantanul, Humanitas, 2007, trad. de Margareta Sipoș

 

 

(așa începe, după care bagă câte o proză scurtă despre fiecare piesă vestimentară din geamantan, asta e viața și recomand)