Monthly Archives: Februarie 2012

despre un băiețel aflat la capătul puterilor

imaginează-ți că ești un băiețel aflat la capătul puterilor
pe scara de incendiu
un pumn în ușa de carton
îți luminează fața

ce vezi înainte
rotit la 90 de grade
sunt trepte pe care se prelinge
lichidul care reflectă metalic

pereți împrejur încep să devină imagini
n-ai putea zice
funcții abia comută

cât timp a trecut?

obrazul 2 e înghețat
urechea 2
prin corp se tot răzgândește viața


trăiam alt-country, urma să fiu mort până acum

așa e somnul secvențial, dupa prima repriză, 3-4 ore, îți rămâne o oră să te gândești la ce-ai visat până să dormi iar, cealaltă jumătate:

se făcea că veneam cu autobuzul de la lucru, îmi țineam haina maro îndoită pe braț. la radio era prognoza meteo. ștergătoarele de parbriz, f lent, câmpurile verzi rain forest și cer ca magnetul deasupra; senzație de spațiu totuși. lucram ceva extravilan, ceilalți călători erau f tăcuți, așa cum îmi place. am dedus că nu erau neapărat colegi de muncă, poate doar călători, așa cum îmi place. s-ar putea să fi fost vorba de o benzinărie, nu păream obosit fizic, cât mai degrabă nedormit. eram ferit de acte, cu siguranță. dar nimic fizic, nu trăgeam din greu. ceva de îndemânare, poate, dulgherie, reglaj fin. eram cinstit.

în grădina mea urma să aibă loc un concert în acea seară. locuiam la țară, totul părea natural și destul de împământenit, mișcările îmi erau mai lente. eram în ardeal sau în altă țară. vocea din boxe a prezis că vor muri în timpul furtunii toți muzicienii, publicul. era un concert mare pentru acea regiune, cel puțin important, aduna probabil sute de oameni. apoi a fost descrisă moartea membrilor familiei mele, pe rând, de la nepoată până la mamă. parcă se confirma un blestem vechi. tata murea în pădurea de la concert, strivit de un arbore. grădina se termina într-o pădure, neîngrădit, limită naturală destul de eratică. verișoara mea, de fulger. apoi știrile au continuat, s-au terminat și autobuzul a mers mai departe, parcă mai repede ca până atunci, nemaifiind nimic de comunicat odată cu piesa de acordeon


 

am așteptat să ajung în stație, visul s-a rezolvat repede, m-a băgat direct în curte, la intrare, unde erau aproape toți cei convocați la radio. mă uitam pe cer și venea furtuna, era biblic. am început să împart în stânga și în dreapta sarcini, am pus să se deconecteze siguranțele, să se închidă geamurile și să se tragă storurile. tata nu era, tăia lemne, am bănuit. am ezitat, să mă duc în pădure după el sau să aștept resemnat cu restul familiei. îmi venea să plâng că și acum, când nu mai era timp, exista posibilitatea neputinței. îmi venea să mă rog, dar nu știam nicio rugăciune. lumea stătea la marginea patului, ca-n rembrandt. a venit un tunet care a făcut casa să vuiască. nu mai știu de concert, tata era mâhnit că o să ne culce la pământ iarba. m-am dus la geam și am aranjat perdeluța, iar gura s-a uscat așa tare că n-a mai lăsat mintea să dezlănțuie furtuna sfârșitului


insomnia

vreau un pistol
pentru nopțile în care
nu doarme niciunul

întins pe saltea
m-aș uita
în șase puncte fixe

un test

o dovadă de anarhie
dar de control
țin ochii deschiși
în timp ce țintesc
va curge
dâre de praf și tencuială

aliniez pachetul de nervi
așa cum tu
în picioare
la margine
îți vei pune rochia
în cap
și fiecare nerv
în tensiune optimă
pe două corpuri separate
va aștepta cele șase bubuituri

antrenamentul
noi și puterea noastră
și virtutea
înțelepciunea
vor fi dobândite


înapoi văd f abstract

epilog:

au trecut două luni de cînd
am încetat să vă mai răspund
patru
de cînd nu v-am văzut –
la tine
să zic
a trecut ceva timp –
și mă gîndesc tot mai rar
nu-mi purtați pică

*

e natural
pentru fiecare stare
se găsește o dimineață
cînd
dînd pătura la o parte
realizezi ușurat
că nimic din toate astea
nu pot face sens mai departe de tine

*

la început a fost o dorință precisă
o țintă –
eram sigur că voința
mă va duce din punctul A
în punctul B
pentru că
fără nuanțe totul este real –
și drumurile s-au uns de la sine
într-o decizie
pe care o iei și care te lunecă
înspre finalitate

*

cînd crezi că nu se mai poate
încearcă sinceritatea
e ultima șansă
dacă ai destulă răbdare
vei vedea că
numai proștii se comportă diferit
în condițiile date
*

dar totul se pronunțase
și m-am oprit să mai văd o dată –
aici este instituția în care învăț
aceasta
casa pe care o repar
femeia pe care o visez
printre capre și cai
nu este aici
s-a mutat
într-un bloc
mai departe
n-a lăsat o adresă
pentru vederi sau ceva
iar eu
m-am gîndit mult la asta –
fiind cel în cauză

*

am ajuns aici
pentru că
cercul
după ce devine complet
nu mai permite întoarceri exacte
unui compas subiectiv

doar înțepătura din interior
mai știe punctul inițial
ea
singură
se poate opune
falsei glisări a amintirilor
pe principiul rulmentului
care alege să blocheze comunicarea
pentru că nuanțele
sunt stridențe în săptămîna sincerității
iar oamenii sunt gândiți după adevăruri tehnice
care nu suportă context

prolog:

obiecte puține
doi metri pe trei
aer

cu lipsurile colaterale
am făcut pact
pentru că
m-au făcut mai atent
la nevoile personale

la tine mă gîndesc
foarte abstract
ca atunci cînd
copil fiind
nu știam la biserică
pentru ce să mă rog

restul
i-am desenat
am lipit chipul fiecăruia
pe piesa de șah
cu apucăturile caracteristice
în fiecare zi fac război
între cei ce nu cred
și cei care așteaptă un miracol


răspîndirea ciumei ruso-marxiste: primii agitatori

Image


am avut unul din momentele alea

eram ok-spre-binedispus cred. m-am așezat la birou cu un pachet de țigări și i-am desfăcut folia protectoare aaalaalalacopilînstradăăămeer-gemer-geluminăcaziua merge departe stîlpulde-acoloînapoirepedelalaaa pegeamdupăcopildumdumiar repederepedeîncasăvjjvjjiaa
fără să mă opresc la ceva anume

am tras scrumiera mai aproape, am dat să-l deschid și frumusețea lui geometrică m-a redus – unde am fost? jumate din timp a trecut pe lîngă mine fără ca mintea să-l poată procesa
nu controlez nimic, totul s-a dus.
m-am blocat.

ooooooooo m-am neliniștit.

am lăsat bricheta pe masă, am zis calm profit de iluminare. l-am deschis și am inspirat adînc, deja nu mai credeam în gesturile mele
m-am cam scurs

hai cum făceam mai demult zic

da dar poate că amintirile sunt toate prin definiție romantice poate că. atunci ce e de făcut?
o hai totuși

am pipăit filtrele curate mai sincer, ele ne au în pază și n-am mai putut, l-am lăsat din mână, m-am uitat împrejur m-am lăsat pe saltea
foarte multe obiecte de calitate în jur
utile și frumoase
mi s-a făcut un pic rău am făcut iar lalala aaaaa să treacă
la bucătărie o pungă cu zahăr dar pînă acolo
am băgat unghiile prin celofan, am luat de două ori între degete și-am ținut sub limbă repederepede
aaah aaaaaaaaa

cînd m-am întors eram mai sigur pe mine. swiss blend: refined, deep, robust. m-am gîndit la alții, prieteni sau oameni cărora ca le vreau binele într-un mod programatic. cît de bine o ducem și ce prost ne merge. ce distrugere ce aiurea


trei culori

0112: alb

au fost primele raze de afară prin învelișul ce se găurea. în pori și-n mișcări, o dominație nouă peste tot ce-am recunoscut ca al meu în acel moment

tempo-ul în unitate, alinierea pasului și sincronizarea cu impulsurile au adus ușurătate în imediat

am simțit o supradeterminare, apoi echilibrul pe care ți-l oferă truda: supunere și împăcare întru fericirea celor feriți

dar s-a produs depresurizarea, am găsit instrumentul pentru obturarea realității

am transformat incertitudinea în anexă părăsită a faptelor

0212: alb

îmi pot aminti primele sunete pe care marea legătură cu ziua mi le aduce ca mostre

a-ți aminti înseamnă a înțelege în primă fază, involuntar a defini spre a conceptualiza pentru mai târziu

pentru celălalt a-ți aminti înseamnă a proiecta pe peretele din față chipuri zgomot și semne, a deveni altul

iar înțelegerea nu poate fi decât o adeziune la convenție (a înțelege nu viciază, nu poate fi subversiv)

ceva exterior nouă, dincolo de înțelegere, imprimă totuși o forță necunoscută
(dezesperarea ?)

când înțelegerea se rezumă exclusiv la o amintire

față de tine nu mai ești același, mai apoi față de celălalt

0312: alb

trasată de mîna unui copil, o linie dreaptă, măruntă și fără sfîrșit natural, curbată în timp de lumină, se va transforma în zîmbet

departe, unde ochiul lui nu poate afla, o linie aspră, concavă, privind înapoi printr-o lentilă de litiu, va crede că eram fericiți