Black Glass: partea I, cap. 2

          

 

             2. I think about you everyday.

 

 

            Timpul trecea în defavoarea tuturor, ca-ntotdeauna, dar mai ales în defavoarea celor ca mine, care-și trăiau atunci ultimele zile ale adevăratei și neimportantei tinereți, și eu realizasem asta într-un moment de maximă tensiune gospodărească, după ce-am înjurat cele două ouă care s-au rostogolit de pe masă pe linoleumul din bucătărie când, pe la prânz, încercasem să fac o nenorocită de omletă. N-am fost niciodată zgârcit sau mânios din pricina nimicurilor, dar când strici ceva și în urmă rămâne un jeg încleiat, oricât ai fi de calm, îți stă ciuda-n gât. Problema era că nu mai aveam nici ouă, nici starea potrivită ca să ies și să cumpăr altceva de mâncare, așa că nu-mi rămăsese decât să încălzesc un castron cu supă.

În timp ce mâncam la biroul meu negru, mi-am spus încă o dată că de unde n-am fost un tip prea vesel niciodată, sau prea afabil, începusem să mă cam duc la fund și nu vedeam de unde s-o apuc ca s-o pot drege. Mă-ntrebam mut de ce rămăsesem doar cu drumul lent și la vale. Acum pot explica clar, dar atunci îmi veneau gândurile vag, se ștergeau de mine cum mă ștergeam eu pe haină de varul verzui pe care-l luam în umeri și-n coate când coboram și urcam pe scările putrede în mansardă. Varul uscat nu înghețase, așa că m-am gândit atunci s-arunc de sus niște găleți cu apă, să fac o încăpere-iglu, dar nu mai aveam decât pe fundul bidonului, pentru nevoi personale; pentru mâțe, topeam zăpadă.

            Nu era, deci, nimic complicat, nu aveam nimic de descâlcit, dimpotrivă; viața mea se simplificase uimitor în ultimele luni: după douăzeci de ani terminasem cu școlile, eram calificat, lucram cu acte de-acasă și-o făceam bucuros mediocru, fără remușcări, iar viața mea, din punctul ăsta de vedere, nu era deloc rea. Renunțasem la poker și la orice alt joc de noroc din primăvară și nu mai stăteam cu frica-n spate că s-ar putea duce totul de râpă. În martie fusese introdus impozitul pe câștigurile din jocuri de noroc online, așa că nu mai renta decât dacă învârteai sute de mii, ceea ce, nu era cazul. Totul se terminase deja, iar asta, cumva, îmi dădea satisfacția că ieșisem simplu și curat, că nu mai trebuise să dezleg firele înodate ale fiscalității, ci fusese suficient să le tai și să ascund ghemul. Aveam ceva bani puși deoparte, chiria pe care o plăteam pentru mansarda din strada Sfinților era infimă, iar imobilul figura ca fiind debranșat de la curent, deși, prin panoul antic de siguranță mai trecea câte un fior electric. Îl simțeam, ca orice altceva din casa aia, era organic – atunci când aprindeam al doilea bec, o veioză, circuitele păreau să împingă ardelenește albinele amorțite peste iarnă în pereții umpluți cu stufăriș. Apa fusese sistată și ea până la remedierea defecțiunilor, Internet aveam de la Primăria Capitalei și de la tatăl nostru care e în ceruri și care, de acolo, îngăduie Wi-Fi și peste Cartierul Armenesc, așa că mă mulțumeam cu un salariu nemeritat și mizer de cercetător al unui Institut, refuzând orice altă colaborare pentru a nu mai avea de a face cu oameni și mutre noi.

O dată pe săptămână îmi permiteam să umblu la contul secret și să îmi fac poftele. Atunci transferam câțiva euro și pariam pe curse, privind în monitorul laptopului cum ogarul pe care mizasem ratează o ieșire din curbă sau cum, dimpotrivă, pe ultima lungime aleargă fără să mai simtă răsuflarea din urmă a vreunui adversar, fin, cu coapsele lucind în bătaia reflectoarelor, rămânând uneori mai bine de două secunde blocat în imaginea transmisă live cu labele din față formând, îndoite pe pământ, un unghi ascuțit, în timp ce labele din spate le depășeau cu o centime în aer. Rareori aveam o dispoziție mai bună decât cea din timpul curselor când totul se termina, iar în momente ca acelea nu mă împotriveam să ies și să mă plimb pe străduțe până când crivățul iernii sudice mă obosea și mă făcea să caut barul proxim în care să intru, să-mi amintesc și să cad într-o fadă reverie în timp ce curentul cald și umed de lângă ușa toaletei să-mi înfioare umerii precum autumnalul băltăreț.

 

            Cu familia întrețineam o flacără plăpândă, de exemplu, în caz de boală la pat. Îmi vizitam tatăl de câteva ori pe an, de Crăciun stăteam trei zile la el, la fel se-ntâmpla și vara, când mergeam împreună la țară, unde aveam noi o casă construită mai demult, când eram încă mic, dar la care ajutasem și eu – căram cărămidă, beri, dădeam la mână, treburi de copil care mergea în clasa-ntâi din toamnă, nu prea grele, în general treburi prin care tatăl meu arăta autoritatea pe care-o avea în fața mea ca să-i facă invidioși pe frații lui – fără excepție, niște bețivi idioți. Acolo făceam vișinată, afinată, țuică, mai tăiam lemne, în general ne prefăceam ocupați, dar ne mișcam destul de lejer, nu cumva să terminăm mai repede și să ne prindă seara liberi sau prea puțin obosiți.

În rest, treceam pe la el mai mult din rușine, stăteam o după-amiază, îl ajutam să repare câte ceva, să dea jos mucegaiul din debara sau să curețe pânza de paianjen, apoi se făcea seară și ne ocupam timpul cu mâncatul, pentru ca dimineață să plec cu primul tren. Nu aveam prea multe să ne spunem, nu fusese părintele preferat și, slavă Domnului, nu încerca să repare asta acum, menținând astfel situațiile penibile la un nivel suportabil. Ridicam din când în când ochii unul la celălalt sau în farfuria vecină, să vedem cât mai durează, calibrându-ne viteza cu care-nghițeam. N-aveam niciunul realizări despre care merită vorbit, nu aveam pasiuni comune, nu aveam pasiuni, în general, căci moștenisem asta de la el. Nu ne interesa părerea celuilalt în legătură cu nimic, mâncam tăcuți, mulțumiți fiecare de decența celuilalt, apoi ciocneam un pahar de coniac diluat și dulceag, cum îl bea el, și ne duceam fiecare în camera lui. El se uita la documentare despre pești mari, bărbătești, și își termina coniacul cu un acvariu virtual în față, în timp ce eu stăteam crăcit pe canapeaua extensibilă și mă uitam la snooker sau la sporturi occidentale din lipsă de curiozitate pentru altceva, din lipsă de energie pentru filme sau emisiuni în care trebuia să urmăresc o discuție care n-avea de-a face cu viața mea.

            Camera din Codlea copilăriei mele arăta de parcă familia noastră ar fi avut un băiat care murise subit la șaisprezece ani, cameră pe care el o preluase ca dormitor și în care tata dosea temporar câte-un vas de expansiune sau un hidrofor, cutia de la noul televizor LCD Samsung cu diagonala de 1 metru și, de fiecare dată, hainele bune de iarnă, aruncate de-a valma pe fotoliu. Patul întins mereu, draperiile trase, un autocolant pe ușa dulapului cu I love London, pe care dădusem o șapcă de bani când venise moda; echipamentul complet a lui Liverpool din anul în care câștigaseră finala cu AC Milan la penalty-uri, după ce reveniseră de la 0-3 în a doua repriză, ambele kit-uri, cel roșu, în care jucau acasă, și cel alb cu verde, pentru deplasări, înrămate sub sticla prăfuită și atârnate pe peretele fără mobilă, fără geam și fără ușă, atârnate pe peretele celălalt. De asemenea, fularul You’ll never walk alone primit cadou când am împlinit cinsprezece ani de la colega de bancă Ana, care mă iubea în secret și nu se măritase cu un soldat venit din Irak încă, cum nu se mergea în Irak încă, setul de pints, din care n-am băut niciodată, cu emblema clubului suflată în culorile corespunzătoare și biscuiții de pus sub pahare. De fiecare dată când ajungeam acolo mă uitam uimit la ele de parcă aș fi intrat în camera altcuiva și, chiar dacă țineam minte fiecare detaliu, nu mai vedeam, nu înțelegeam cum s-a format acea legătură afectivă, eu nefiind niciodată microbist. Credeam pe atunci în Liverpool, în căpitanul ei Steven Gerrard și-n antrenorul Rafa Benitez ca un catolic. Ei, pentru mine, reprezentau ceva foarte abstract. Erau altceva decât fotbal, erau o dorință ascunsă de a întoarce viața la un moment dat, așa cum făcuseră bravii băieți cu AC Milan, în favoarea mea și de a o supune în văzul tuturor, după ce acești ceilalți se vor fi crezut învingători. În mod clar, nu așa gândeam atunci, dar mi-am explicat eu mult mai târziu, căutând ceva cât de cât valabil când viața nu-mi dădea, nu-mi lua, ci mă evita într-un mod în care mă jena de muream.

            În momentul acela nu exista nicio speranță, scorul era 3-0 pentru viață iar eu nu voiam  decât să treacă mai repede minutele de prelungire ale primei reprize, să intru mai repede la vestiare și să-mi spună cineva dacă mai are vreun rost să ies pe teren pentru a doua repriză.

 

            Când terminasem supa n-am fost surprins să văd că starea mea generală suferise destul de mult de pe urma acestei mici intervenții raționale. În timp ce ștergeam grăsimea cu un șervețel, astfel încât să pot folosi castronul și mai încolo, m-am gândit la prietena pe care mi-o făcusem cu un an în urmă și care, brusc, dispăruse cu totul din viața mea. La care mă gândeam toată ziua și din cauza căreia nu mai făceam nimic de luni bune.

După ce am oprit focul în sobă, că mă sufocam, m-am dezbrăcat și m-am întins pe saltea. Am tras o pătură lângă mine, benzile izolante lipite pe tocul ușii începuseră să se desprindă pentru că Matilda își băga ghearele și le zgâria, lucru pentru care lua câte-un șlap în cap, după care fugea și se-ascundea în dulap, că-mi știa de frică. N-avea rost să pun altele noi, mai bine scăpam de mâță căci dracu o desenase astfel încât să nu poată fi educată de om.

      

           3. My head is full of blckkk glsss.

           în curând…


„Black Glass” (roman): partea întâi, cap. I

1.

There is nothing in my head today. (Ben Mirov)

Stăteam așa de un timp, n-aș putea spune cât era ceasul, în casă țineam mereu întuneric. Cu ochii deschiși, pe burtă, vedeam scaunul biroului mai mult vertical, fără relief. Restul mobilelor fiind negre sau de o culoare incertă, brun-închise, neprimind lumină de nicăieri, făceau parte doar dintr-un decor memorat, pe care-l știam prezent. Din când în când trecea o mașină, în general taximetriști fără frică de țigănie. Aveam geamul care dădea în stradă astupat de o pătură pe care o fixasem în lemnărie cu șipcuțe neregulate, luate la-ntâmplare din magazia de jos în prima seară în care mă instalasem, înapoi în decembrie. Auzeam clar motorul turat la curba din fața bisericii și cauciucurile începând să derapeze pe drumul îngust, apoi prin fața casei, înaintând greu pe cele două urme paralele, împingând zăpada bătătorită pe mijloc în funcție de garda la sol a mașinii. Știam, adică, atunci când trecea altceva decât un Logan. Nu era o zonă aglomerată, rareori fluxul se ridica astfel încât să devină o obișnuință acustică, să le pot pierde șirul.

Când s-a trezit Matilda, am simțit trupul mic arcuindu-se deasupra mea, apoi am auzit-o coborând de pe saltea. Pășea mărunt prin cameră, se întindea, începusem să simt frigul pe care peretele dinspre stradă îl expira. Matilda se-nvățase să doarmă ca un tampon între mine și peretele înghețat, se tolănea pe-o parte și, luând formă de seceră, îmi masca jumătatea de cap ieșită de sub plapumă. Dormeam cu o aură de sfânt negativ, căci era o maidaneză neagră, puiuț încă. Nu prea ne-nțelegeam, nici cu mă-sa nu ne-nțelegeam, dormea ca o vită pe dulap, sus, unde era mai cald, nu ne folosea la nimic. Le găsisem acolo când m-am mutat, mai era una pe care am alungat-o și doi pui care-au murit de frig sau au fost mâncați de dihănii. Era o iarnă grea, se scria că nu mai ninsese atât din ’57.

M-am ridicat și am aprins focul în sobă, foloseam o lumânare. Mi-am luat un pulover peste helanca în care dormisem, mi-am trosnit degetele și-am suflat în pumni să mă-ncălzesc. Pe un colț de saltea, peste plapumă, încercam să dezleg șireturile înnodate. Mă simțeam stupid și sărit într-un mod neștiut până atunci. Vântul începuse să sufle, și eu, cum stăteam la marginea intersecției, eram primul care-l auzeam în acoperișul de tablă. Știam că afară e rău, că-s douăzeci de grade sub zero, dar soba avea să se-ncingă căci gazul șuiera printre dinții de metal ai arzătorului de 800 la putere maximă.

Încălțat, prin ciorapii de lână, încercam să-mi scarpin o eczemă care-mi apăruse sub gleznă. Era primul gând lucid din ziua aceea, prima plăcere, dar începuse repede a mă mânca pielea peste tot și m-am gândit c-ar trebui să mă spăl. Am ridicat de tortiță bidonul de apă la 11 litri și, după ce-am luat o gură, l-am dus lângă sobă. Mi-a venit subit să mă piș. Am pus pe mine halatul flaușat cu care o scosesem pe maică-mea din spital, pe care l-am sustras apoi fiind unicul fiu, și-am coborât ținându-mă atent de balustradă. Încercam să văd unde calc, să nu alunec, dracu, să-mi rup ceva, pentru că scările erau bombate de o gheață groasă, negricioasă de când se spărseseră țevile de apă și mă inundasem. Fusese neplăcut și-a rămas o vreme așa, până m-am obișnuit.

Ușa ce dădea spre curte, dintr-o tablă mai groasă, avea geamuri cu grilaj în partea de sus, dar nu ținea mare lucru, că viscolul băga zăpadă pe unde-ar fi trebuit să se-mbine frumos, elegant. La fel și sus, în cameră, la geamurile care nu erau duble. Așa era construită casa asta, care fusese pe vremuri bordeiul slugilor marelui general Magheru, cu reședința vizavi, în vremurile noastre cu geamuri sparte dar păzită asiduu de către bărbați la șaizeci de ani, răbdători, așteptând încă un an sau doi pentru a putea ieși în tihnă la pensie.

Zăvorul prindea o pojghiță în nopțile mai geroase, așa că a trebuit să urc după lampa cu gaz și să o topesc împrejur, apoi să trag de o mânecă mai groasă și să împing rapid astfel încât să nu-mi frig podul palmei sau degetele; aș fi putut aștepta până se răcește puțin, dar mereu făceam pe mine. Pentru că ninsese mult, iar ușa se deschidea în afară, am reușit s-o împing doar de-o palmă, cât să n-o piș, după care am urcat dârdâind și mi-am lipit mâinile de sobă. Nu țin minte să mă fi gândit la ceva anume, vedeam doar cum vântul, imediat ce treceau de paravanul ușii, împrăștia stropii care-ncotro.

Când m-am dus în bucătărie să caut o cratiță, Matilda s-a frecat de picioarele mele și a luat-o pe scări, avea ea jos o spărtură prin care îi încăpea capul. Erau rare momentele când îndrăznea asta, îi era frică de restul casei, în aripa stângă nici nu călcase vreodată. Era frig peste tot oricum, iar ea ieșea fix ca mine, după același orar, când nu mai putea. Mă-sa obișnuia să dispară câte două zile, așa am găsit-o întinsă mai târziu, în primăvară, lângă un trotuar, și mi s-a făcut un pic milă, un pic scârbă că putregaiul ăla stătuse o jumătate de an în aceeași cameră cu mine.

Montasem un scăunel pliant din lemn, înalt de vreo douăzeci, pe care pusesem lighenașul. În casa aia toate lucrurile erau mici, înguste și neîndemânoase, era tot ce permitea spațiul, mai ales în momentul în care am fost nevoit să mă strâng într-o singură cameră, cea mai mică. M-am spălat repede până la brâu și pe cap, apoi m-am uscat. Acolo, dacă stăteai în picioare lângă sobă, nu era chiar așa rău. Mi-am scos pantalonii și chiloții și, în apa cleioasă de la șampon, mi-am spălat curul, care nu încăpea în lighean, apoi picioarele, care de-asemenea. M-am uscat rapid cu un prosop curat, apoi am șters scăunelul și zoaiele de pe jos, mi-am pus haine curate, un fes, și-am ieșit să vărs apa. Am împins ușa mai voinic parcă, am clătit ligheanul cu doi pumni de zăpadă aleasă cu grijă de pe lângă temelie, apoi am urcat în bucătărie și-am dat drumul la radio. Începea să se-ncălzească și-acolo, lăsasem aragazul pornit.

Am pus un ibric să se-nfierbânte și m-am spălat pe dinți lângă mormanul de vase înghețate. Nu curgea apă de vreo săptămână, crăpaseră toate țevile, de la sifonul chiuvetei la canalizare și de sub robinet până jos, afară, la contor. Iar care nu crăpaseră, erau bocnă oricum, pentru că la bucătărie nu era geam, ci placaj fixat cu silicon, și noaptea, orice-aș fi făcut, o scăpam sub zero grade. De la oale cu mâncare la pastă de dinți și șampon, tot ce conta țineam în frigider să nu-nghețe.

Nu puteam folosi baia, așa că mutasem oglinda în bucătărie, unde mai aveam treabă. Astfel, în timp ce-mi clăteam gura, obișnuiam să mă privesc jenat de situație. Apoi mă uitam în plan secund. În spatele meu, pe perete, stăteau ordonate cutiile de paste. Ceva mi-a sunat diferit în dimineața aceea și-am făcut un efort: eram ca-ntr-un tablou pe care-l văzusem la o galerie de artă. Intrasem fără motiv cu o zi în urmă și-am văzut numai leșinături și avangardă. În fața unei singure picturi m-am oprit la ieșire, eu, nemișcat în fața artei figurative: un bărbat subțire, tras la față, aranjându-și nodul cravatei în oglindă, cu ochii de clăbuci – ăsta eram eu – , iar cutiile de paste de pe polița metalică erau zidurile dărâmate ale unei hale – asta forma adevăratul subiect al picturii. Ceva destul de facil și nevaloros ca toate lucrările expuse și, în fond, ca arta cu tematică post-industrială făcută în România, îmi zisesem, dar ceva se-ntâmplase că a rămas și-acum. Poate-mi plăcuse, deși nu știam mare lucru despre pictură și, puteam să jur cu mâna pe inimă, nu mă interesa; știam că majoritatea artiștilor sunt un fel de gunoaie lent biodegradabile, incomozi și unsuroși, cu care nu trebuie să am de-a face niciodată, încă de când am început să lucrez ca reporter corespondent pentru câteva reviste cu pretenții și avusesem neplăcerea să întâlnesc câțiva.

Când am realizat că mă uit în ochii mei am lăsat capul în jos, unde strălucea albă, năclăind inoxul chiuvetei, pasta de dinți pe care-o scuipasem.

Am simțit nevoia să fumez și, mai specific, să stau jos cât fumez, dar în bucătărie nu era loc de scaune. Urcasem și coborâsem ca o pisică, mă obosisem cu baia și mi-era foame de-acum, așa că am pus mai bine la încălzit un castron de supă în microunde și m-am întors în cameră. M-am așezat la birou, am dat drumu la net și-am aprins țigărușa. Era șase și douăzeci, lumea începea să se scoale, să trimită mailuri, așteptam să-mi primesc și eu rația, un răspuns, ceva, care de câteva zile nu mai venea. Matilda, zgribulită, intrase și ea în cameră, a zdrăngănit pe lângă castronul cu boabe, a făcut miau-miau, cum are ea obiceiul de a dubla scurt, apoi mi-a sărit în brațe și s-a culcat pe coapsele mele.

2.

I think about you every day. (Ben Mirov)

.
.
.


poezie de dragoste

tu adă-mi femeie
o lingură plină
și cea mai mare
seringă
cu heroină
să ne ducă
în cartea recordurilor


efectul de dubstep

Black Glass Soliloquy
Ben Mirov

There is nothing in my head today.
I think about you everyday.
My head full of blckkk glsss

My head full of bllllk sound.
I think about you every day.
I travel in my love for you.

An outline in the blckkk glsss.
Living in the blllckk glasss.
Time travels in my sound for you.

There is nothing in my head today.
Echo echo bl@@@k gl@{{.
To whom do I deliver sound.

To whom does the shudder render.
I think about you everyday.
I hang you in the B[][][][][] G[][][][][]

I hang you in my head today.
A ravel in the blccckkkkk soundd.
I think about you everyday.

My love for you is bla888888ck s####nd.
Echo echo bl&kk s(((((())))))d.
I travel in my love for you.

I ravel in my love for you.
A bl>>>>K $(0)nd in my love for you.
I think about you every day.

There is nothing in my head today.
I hang you in my bLL^^CC// S______–
][ ravel in the B&&&&& S))))))))d

I go out in the b::::::::::K G::::::::::ss
to see you in the <*++*> gIIIIIIIs.
I hang you in my head today.

I ravel through the << >> {oun}
Are you in my $[%&]d today?
An echo in my head today.

I think about you everyday.
An echo in the black sound.
An outline in the black glass.


Roadside Attractions with the Dogs of America

*un poem de Ada Limon

It’s a day when all the dogs of all
the borrowed houses are angel footing
down the hard hardwood of middle-America’s
newly loaned-up renovated kitchen floors,
and the world’s nicest pie I know
is somewhere waiting for the right
time to offer itself to the wayward
and the word-weary. How come the road
goes coast to coast and never just
dumps us in the water, clean and
come clean, like a fish slipped out
of the national net of „longing for joy.”
How come it doesn’t? Once, on a road trip
through the country, a waitress walked
in the train’s diner car and swished
her non-aproned end and said,
„Hot stuff and food too.” My family
still says it, when the food is hot,
and the mood is good inside the open windows.
I’d like to wear an apron for you
and come over with non-church sanctioned
knee-highs and the prettiest pie of birds
and ocean water and grief. I’d like
to be younger when I do this, like the country
before Mr. Meriwether rowed the river
and then let the country fill him up
till it killed him hard by his own hand.
I’d like to be that dog they took with them,
large and dark and silent and un-blamable.
Or I’d like to be Emily Dickinson’s dog, Carlo,
and go on loving the rare un-loveable puzzle
of woman and human and mind. But, I bet I’m more
the house beagle and the howl and the obedient
eyes of everyone wanting to make their own kind
of America, but still be America, too. The road
is long and all the dogs don’t care too much about
roadside concrete history and postcards of state
treasures, they just want their head out the window,
and the speeding air to make them feel faster
and younger, and newer than all the dogs
that went before them, they want to be your only dog,
your best-loved dog, for this good dog of today
to be the only beast that matters.


Un tors de satisfacție mecanică

 

 

Am mâini indigo de la afine,
fața, de la bordul aprins –
dă-i bice, băiete,
-napoi
spre house of valparaiso.

 

*

 

În jur, doar copaci.

Nimeni, dar nicio mașină,
îmi amintesc
dimineață
când am trântit prin casă
te-ai necăjit.

În jur, doar copacii,
și-n față, mâinile tale
cum au zvâcnit
și-au scăpat
trei gălbenușuri pe trepte.

 

*

 

CD-ul cu Dan Sociu
se bate de parbriz.
Timpul a trecut
și el
a trecut

și-i zgâriat și nefolositor.

Drum de țară în viața noastră
cât pietriș
scrâșnit în somn de alcoolici.

Mă uit la ceas –
mă mai hurduc o bucată
singur ca un mieluț
în oaia asta de tablă.

 

*

 

La intrare în sat
pe stânga
se face un podeț:
eu pe acolo o iau.

Când roțile urcă pe grinzile putrede
scutul așchiază scurt,
înfundat.

Pescarii, la celălalt capăt,
lipindu-se de balustradă,
mă privesc
cu ochi răi;

salută din cap, cred că-s beat
și mă-ntorc de undeva.

 

*

 

S-a dovedit a fi simplu,
am învățat amândoi
nevrozele,
câmpiile negre,
coșmarul pe care-l visează mereu
celălălalt.

Cu 3 numere în agendă
noaptea e mai curată.

Aici răcnim mai puțin,
violenți,
mai puțin.

În general, facem conserve,
le vindem
și ascultăm la radio;

spre seară, spăl câinele cu furtunul,
tu râzi
și, oo, bine-mi pare.


insomnia

întins pe saltea
mă uit
în tavan

acolo
am tras
șase x-uri

tu vii
te așezi
peste mine

scoți arma
lași capul
pe spate